MILIONARUL ȘI-A GĂSIT MAMA DISPĂRUTĂ ALĂTURI DE UN MĂTURĂTOR

Cuvintele ei au rămas suspendate în aer, grele, apăsătoare.

Andrei nu mai era milionarul sigur pe el, omul care învârtea afaceri de milioane de lei și semna contracte fără să clipească. Era doar un fiu care își auzea mama temându-se de el.

Pentru prima dată, a tăcut.

S-a uitat la Ion. La uniforma lui modestă. La mâinile crăpate de muncă. La felul în care o ținea pe mama lui, cu grijă, fără grabă.

— Pot să… să vin să văd unde stați? — a întrebat Andrei, cu o voce pe care nici el nu o mai recunoștea.

Ion a dat din cap.

Casa era la câteva străzi distanță. Mică. Curată. În curte, o masă de plastic și două ghivece cu mușcate. Nimic impresionant. Dar mirosea a mâncare caldă și a liniște.

Soția lui Ion, tanti Elena, a ieșit cu un șorț înflorat, ștergându-și mâinile.

— Ați venit după mama? — a întrebat blând.

Nu era reproș în glasul ei. Doar oboseală și omenie.

Andrei a intrat. A văzut patul aranjat pentru mama lui. Medicamentele puse în ordine. O cană cu ceai cald pe noptieră.

Pe perete, fotografia lui din adolescență era prinsă cu o pioneză.

Ion i-a povestit cum au găsit-o într-o seară ploioasă. Cum au dus-o la spital pe banii lor. Cum au plătit consultații, tratament, mâncare. Dintr-un salariu modest.

— N-am făcut mare lucru — a spus Ion simplu. — Doar ce am simțit că e omenește.

Andrei a simțit cum i se rupe ceva în piept.

El, cu vilă în nordul Bucureștiului, cu menajeră și șofer, nu observase că mama lui se stingea încet. O mutase într-o casă mare, rece. Îi plătea asistentă, dar nu avea timp să stea la masă cu ea. Ridica tonul când repeta aceleași întrebări.

Țipa, da.

Și-a privit mama cum râdea la o glumă spusă de Ion. Râdea liniștită. Fără teamă.

Atunci a înțeles.

Banii nu cumpără liniștea. Nici răbdarea. Nici dragostea.

A doua zi, Andrei nu s-a întors la vilă. A rămas. A ajutat la micul dejun. A dus gunoiul. A stat lângă mama lui și i-a ținut mâna.

La început, ea tot de Ion se ținea.

Dar Andrei n-a mai ridicat vocea.

Zilele au trecut. A adus un medic bun, plătit de el. A renovat discret casa lui Ion. Le-a deschis un cont în bancă cu suficienți lei cât să nu mai ducă grija zilei de mâine.

Când Ion a protestat, Andrei i-a spus doar atât:

— Nu vă plătesc. Vă mulțumesc.

Într-o dimineață, în timp ce soarele intra pe geam, doamna Maria s-a uitat lung la Andrei.

— Tu… — a șoptit ea — tu ești băiatul meu.

Nu a fost un miracol zgomotos. Nu muzică, nu lacrimi teatrale.

Doar o propoziție simplă.

Andrei a plâns atunci, fără rușine.

Nu și-a luat mama din casa aceea. A ales să se mute el mai aproape. Să fie prezent. Să învețe, de la un măturător, ce înseamnă să fii om.

A renunțat la jumătate din afaceri. A înființat un centru pentru bătrâni rătăciți, finanțat din banii lui. Un loc unde nimeni nu mai era „povară”.

Iar pe firmă a pus un singur cuvânt:

„Acasă”.

Pentru că, în ziua în care și-a găsit mama, Andrei nu și-a recăpătat doar familia.

Și-a recăpătat inima.