O bătrână a crezut că fiica ei adoptivă o duce la azil

Când mașina s-a oprit, Margareta simți cum inima i se strânge. În față, se ridica o clădire nouă, cu obloane albe și curte îngrijită. Mirosul de rășină și iarbă proaspăt tăiată se amesteca cu parfumul ploii de toamnă.

Liza o ajută să coboare, sprijinind-o ușor de braț. Margareta nu spunea nimic. Privea în jur și fiecare pas părea un rămas bun. Fiecare clipă îi spunea că e posibil să nu se mai întoarcă acasă.

Înăuntru, o femeie tânără cu halat albastru le zâmbi politicos.
— Bun venit, doamnă Vasilescu. Avem o cameră cu vedere spre pădure, liniștită, exact cum v-a dorit fiica dumneavoastră.

Margareta își mușcă buza, abia reușind să zâmbească. Nu voia să pară slabă în fața Lizei.
— Mulțumesc, dragă… e frumos aici.

Dar în suflet, totul se zbuciuma. Gândul că urma să doarmă într-un pat străin, printre necunoscuți, o durea. Liza părea însă împăcată, de parcă luase cea mai bună decizie.

După ce au urcat în cameră, Liza a început să aranjeze lucrurile. A pus albumele pe noptieră, verigheta în bolul de sticlă și o carte pe masă. Margareta o urmărea tăcută, până când vocea i s-a frânt:
— Liza… tu știi că nu ți-aș fi cerut niciodată nimic. Doar să nu mă lași singură.

Liza s-a întors spre ea, cu ochii umezi.
— Mamă, n-am de gând să te las. Dar vreau să fii în siguranță. Tu știi că lucrez mult… și nu pot fi mereu acasă. Dar vin în fiecare zi. Îți promit.

Margareta a dat din cap, încercând să creadă. Îi era greu să accepte, dar vedea în ochii Lizei dragoste adevărată. Totuși, o parte din ea refuza să cedeze.

A doua zi dimineață, când asistenta i-a adus ceaiul, Margareta s-a ridicat încet și s-a uitat pe fereastră. Soarele răsărea printre brazi, iar câțiva bătrâni se plimbau pe alee. Zâmbete timide, voci liniștite. Poate nu era chiar iadul pe care și-l imaginase.

După prânz, a venit Liza, cu o pungă mare în mână.
— Ți-am adus plăcinta ta preferată, cu mere și scorțișoară.
Margareta a zâmbit pentru prima dată cu adevărat. Mirosul o duse cu gândul la vremurile când Liza era copil și mânjea masa cu făină, râzând.

— Ți-ai amintit… — a șoptit Margareta, luând o bucată mică.
— Cum aș putea uita? Ai fost mama mea, chiar dacă n-am avut același sânge.

Cuvintele acelea au topit ultimul zid dintre ele. Margareta a început să plângă, dar nu de tristețe, ci de ușurare. În sfârșit înțelesese că nu era dusă într-un loc străin, ci într-o etapă nouă, în care iubirea nu se măsoară prin ziduri sau adrese, ci prin grija care rămâne.

În săptămânile care au urmat, a început să se împrietenească cu ceilalți. Le spunea povești din tinerețe, le arăta poze și zâmbea mai des.

Într-o zi, Liza a venit cu o surpriză:
— Mamă, am vorbit cu directoarea. Dacă vrei, poți preda aici cursuri de pictură. Au o sală mică, iar tu ai mereu avut talentul acela minunat.

Ochii Margaritei s-au luminat.
— Să-i învăț eu pe ei? O, dragă, asta m-ar ține tânără!

Și așa a fost. În locul lacrimilor, a venit culoarea. În locul singurătății, râsete. Iar în locul temerii, recunoștința.

Când, într-o seară, Liza a venit mai târziu și a găsit-o pictând, Margareta i-a spus cu zâmbetul blând pe care nu-l mai văzuse de mult:
— Mulțumesc, fata mea. Nu m-ai dus într-un azil. M-ai adus acasă.

Iar în clipa aceea, amândouă au înțeles că uneori dragostea se arată tocmai când crezi că ai pierdut totul.