Când am împlinit optsprezece ani, tata m-a dat afară din casă

Când am împlinit optsprezece ani, tata m-a dat afară din casă pentru că rămăsesem însărcinată cu un bărbat pe care el îl considera „o alegere greșită”.

Am rămas singură. Băiatul de la care așteptam un copil a dispărut curând din viața mea. Acasă nu m-am mai întors niciodată.

Mi-am crescut fiul singură. Am muncit în trei locuri, n-am dormit nopțile, l-am învățat să meargă, să vorbească, să viseze. Tot ce am putut să-i dau — i-am dat. Au trecut optsprezece ani. Iar în ziua în care a devenit major, mi-a spus:

— Mamă, vreau să-l vizitez pe bunicul. M-am pregătit de mult pentru asta.

Am ajuns la casa copilăriei mele. N-am recunoscut-o imediat — vopseaua era scorojită, gardul se clătina, dar în aer mirosea la fel ca odinioară, a liliac și a durere.

Fiul meu s-a uitat la mine și a spus încet:

— Te rog, așteaptă în mașină.

Am dat din cap, simțind cum inima îmi bate nebunește.

După câteva minute, ușa s-a deschis. În prag a apărut tata — același om pe care nu-l mai văzusem de aproape douăzeci de ani.

Iar ceea ce s-a întâmplat apoi mi-a tăiat răsuflarea.

Fiul meu i-a întins bărbatului îmbrăcat într-o cămașă veche un plic îngălbenit și a spus:

— E de la mama.

Capitolul 1. Scrisoarea veche

Tata a stat mult pe loc, fără să se miște, ca și cum nu înțelegea ce se întâmplă.

Apoi, cu mâinile tremurânde, a luat plicul. Pe el era într-adevăr adresa lui, scrisă cu scrisul meu — subțire, tremurat, așa cum scriam atunci când plângeam.

Îmi aminteam fiecare literă. Scrisoarea aceea n-a primit-o niciodată. O lăsasem la ușa casei, în noaptea în care m-a alungat.

L-am văzut totul din mașină. Cum a rupt plicul, cum i-au început să-i tremure buzele.

A citit. Un minut. Apoi două. Apoi… s-a așezat direct pe prag, de parcă îl părăsiseră toate puterile.

Fiul meu s-a apropiat.

— Sunt nepotul dumneavoastră, — i-a spus calm. — Mă cheamă Andrei.

Tata s-a uitat la el. Pentru o clipă, în ochii lui am văzut același om pe care îl iubisem cândva — sever, dar bun.

A vrut să spună ceva, dar vocea l-a trădat. S-a ridicat și, pe neașteptate, l-a îmbrățișat pe Andrei.

Capitolul 2. Întoarcerea

Când fiul meu s-a întors la mașină, mi-a spus:

— Mamă, bunicul te roagă să intri.

Am simțit cum mi se albește fața.

— Nu, Andrei, nu pot.

— Mamă, el plângea.

Cuvintele astea au spart zidul.

Am ieșit din mașină, cu picioarele tremurând.

El stătea la poartă, îmbătrânit, gârbovit. Părul alb îi strălucea în lumina soarelui.

— Bună, Lenuța, — a spus încet.

Am tăcut. Toate supărările, toate nopțile nedormite, toată singurătatea — parcă se așezaseră între noi ca un zid.

— Nu credeam că te voi mai vedea, — a continuat el. — Dar se pare că Dumnezeu a vrut altfel.

Și-a întors privirea. Atunci am observat cât de mult se schimbase. Nu mai era autoritar, nu mai era dur — doar un om bătrân, frânt.

— De ce n-ai venit atunci? — m-a întrebat. — De ce n-ai mai revenit?

— Pentru că m-ai dat afară, tată. În seara aia.

A plecat privirea:

— Am fost un prost. Am crezut că te apăr. Că băiatul acela te mințea.

— Și chiar mă mințea, — am spus. — Dar tu nu l-ai pierdut pe el, m-ai pierdut pe mine.

Capitolul 3. Secretul

Am intrat în casă. Totul era aproape la fel ca acum douăzeci de ani. Doar praful și mirosul vechi de lemn îmi aminteau cât timp trecuse. Pe perete, o poză cu mine copil, zâmbitoare.

— N-am aruncat-o, — a spus el încet, observându-mi privirea. — În fiecare an speram că te vei întoarce.

N-am mai putut. Lacrimile au început singure.

— De ce nu m-ai căutat niciodată?

— Te-am căutat, Lenuța. Pe la vecini, prin cunoștințe. Dar nimeni nu știa unde ești.

A mers în cameră și s-a întors cu un dosar vechi. Înăuntru erau scrisori, poze, caiete.

La fund, o foaie subțire — cea pe care o lăsasem atunci.

Am citit din nou: „Tată, nu-ți cer să mă înțelegi. Doar să nu mă pierzi de tot. Eu tot fiica ta voi rămâne.”

Am închis ochii.

Capitolul 4. Mărturisirea

Am stat mult în tăcere. Apoi el a spus:

— Andrei seamănă cu mine. Când l-am văzut, parcă m-am întors în timp.

— E puternic, — am spus. — L-am crescut așa cum m-ai crescut și tu pe mine.

A zâmbit pentru prima dată în seara aceea.

— Atunci n-a fost totul degeaba.

— Tată, — am spus încet. — De ce ai fost așa de aspru atunci?

A oftat.

— După moartea mamei tale, mi-a fost frică să nu te pierd și pe tine. Voiam să te protejez. Dar am făcut exact opusul.

I-am luat mâna.

— Nu e prea târziu, tată.

Capitolul 5. A doua șansă

De atunci, ne-am văzut în fiecare săptămână. Andrei mergea la bunic să-l ajute prin curte, iar eu m-am obișnuit din nou cu locul în care plângeam altădată.

Într-o seară, tata a adus o cutie veche.

— E a ta, — a spus el. — Am păstrat-o toți anii ăștia.

Înăuntru erau desenele mele de copil, un medalion cu piatră albastră și o scrisoare.

— Ce e asta? — am întrebat.

— O scrisoare pe care ți-am scris-o, dar n-am apucat s-o trimit.

Am desfăcut-o. Literele tremurau:

„Dacă vreodată mă vei ierta, să știi că te aștept. Și casa asta va fi mereu a ta.”

Lacrimile îmi curgeau șiroaie.

M-am uitat la el — bătrân, obosit, dar tot tatăl meu.

— Te iertasem demult, tată, doar că nu știam cum să-ți spun.

Mi-a luat mâna și a zâmbit ușor, ca un copil.

— Atunci pot muri liniștit, — a șoptit el.

— Nu, — i-am spus îmbrățișându-l strâns. — Acum trebuie să trăiești. Ai un nepot. Și o fiică ce s-a întors acasă.

Capitolul 6. Primăvara nouă

Primăvara următoare, am plantat un liliac lângă casă. Acolo unde stăteam cândva și visam la altă viață.

Acum știam: viața aceea venise. Nu perfectă, dar adevărată.

În fiecare dimineață, tata ieșea pe prispă, bea ceai și ne aștepta pe mine și pe Andrei.

Râdea din nou. Andrei îi spunea „moșul Grigore” și asculta poveștile lui din tinerețe, despre război și iubire.

Uneori doar îi priveam de la fereastră și înțelegeam: toți anii aceia de durere au avut un rost. Ne-au adus aici — la iertare. La viață.

Epilog

După un an, tata s-a stins. Pe masa lui au găsit un bilețel:

„Mulțumesc că te-ai întors, fiica mea. În sfârșit am putut spune ce-am ținut în inimă douăzeci de ani: te iubesc.”

L-am păstrat lângă prima scrisoare — cea pe care nu o citise niciodată.

Și de fiecare dată când vântul mișcă ramurile liliacului de lângă casa veche, aud o voce blândă:

— Iartă-mă, Lenuța…

Și răspund în gând:

— Te-am iertat demult, tată.