Într-o familie românească s-a născut un copil cu pielea închisă la culoare

Căzuse o ploaie rece de toamnă, iar străzile orașului erau aproape goale. Marina ținea strâns de păturica băiețelului și grăbea pasul. Simțea o teamă ciudată, de parcă cineva o urmărea. Deodată, un bărbat cu glugă i-a tăiat calea. Totul s-a întâmplat într-o clipă — o smucitură, un țipăt, apoi liniște. Când s-a trezit, era întinsă pe asfalt, iar copilul plângea lângă ea.

Poliția a ajuns rapid, dar atacatorul dispăruse fără urmă. Singurul martor era o bătrânică ce vânduse flori la colț, care jura că l-a văzut pe Ion trecând cu motocicleta chiar înainte de incident.

Zvonurile s-au aprins și mai tare. Oamenii au început să spună că Ion, orbit de gelozie, și-ar fi pierdut mințile. Marina, cu fața palidă și sufletul sfâșiat, nu știa ce să creadă. Se temea pentru viața ei, dar și pentru copil. Tot orașul părea împotriva ei.

Câteva zile mai târziu, Ion a fost găsit lângă o cabană veche, beat și plin de noroi. Când polițiștii l-au întrebat unde fusese, a spus doar că „a avut treabă de bărbat”. N-a recunoscut nimic, dar în privirea lui era o vină greu de ascuns.

În spital, Marina își privea copilul. Avea ochi mari, negri și un zâmbet care îi topea inima. În ciuda a tot ce se întâmplase, simțea că acel copil era o binecuvântare, nu o rușine. A jurat că îl va crește singură, indiferent de ce vor spune ceilalți.

Timpul a trecut, iar băiețelul, botezat Daniel, a crescut vesel și deștept. Într-o zi, la o analiză medicală, un doctor tânăr a observat ceva ciudat în fișa lui: o rară combinație genetică moștenită de la o ramură veche din partea tatălui. Se pare că unul dintre stră-străbunicii lui Ion fusese marinar și trăise câțiva ani în Africa.

Când Marina a aflat adevărul, lacrimile i-au umplut ochii. Nu din tristețe, ci dintr-o eliberare adâncă. Nu mințise niciodată. Toate umilințele, suspiciunile, bârfele – toate se năruiau acum.

A mers cu băiatul la casa părintească și l-a privit pe Ion în ochi, pentru prima dată după multă vreme. El, copleșit de rușine, a înțeles că toată ura lui fusese o otravă fără rost.

„Iartă-mă”, a spus încet.

Marina n-a răspuns. L-a lăsat să-și țină copilul în brațe, iar băiețelul, fără să știe nimic din toată povestea, i-a zâmbit larg.

Din acea clipă, Ion a renunțat la băutură, la mândrie și la bârfitori. A început din nou, pas cu pas, alături de familia lui.

Iar Daniel, copilul odinioară blamat de tot orașul, a crescut mare și a ajuns medic, chiar în același spital unde mama lui fusese tratată. Când a fost întrebat într-o zi de unde are pielea așa de frumoasă, a zâmbit și a spus:

„De la strămoși. Dar și de la o mamă care n-a renunțat niciodată.”