N-aveam destule griji, așa că m-am dus la muncă în străinătate.

…pentru că nu-mi puteam imagina cum aș putea crește un copil într-o țară străină, fără sprijin, fără familie, fără un viitor sigur. Noaptea nu dormeam. Plângeam în tăcere, strângând în palmă cruciulița pe care mi-o dăduse soțul meu înainte să plece. Îl simțeam parcă alături de mine și mă mustra fără cuvinte.

Într-o dimineață, în timp ce îi pregăteam lui Marius micul dejun, el m-a privit atent și mi-a spus: „Ai ceva pe suflet, se vede. Vrei să-mi spui ce e?”
M-am înroșit, am dat din cap că nu, dar lacrimile m-au trădat. Atunci am cedat și i-am spus totul.

S-a făcut liniște. El n-a zis nimic minute în șir, doar s-a ridicat, a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr. „Copilul ăsta e o binecuvântare, Maria. Eu credeam că nu o să mai pot avea o familie. Poate Dumnezeu a vrut să ne dea o a doua șansă.”

Cuvintele lui mi-au rămas întipărite în minte. A doua șansă… poate chiar asta era.

Zilele au trecut, iar în sufletul meu s-a făcut lumină. Am decis să păstrez copilul. Mi-era frică, dar simțeam că fac ceea ce trebuie. Marius a fost alături de mine la fiecare pas – la controale, la cumpărături, la plimbări prin parc. De multe ori îmi spunea că n-a mai fost atât de fericit de când era tânăr.

Când s-a născut băiețelul, l-a ținut în brațe și a plâns. „Să-i punem numele Andrei”, a zis. „Așa îl chema pe fratele meu, care n-a avut parte de viață lungă.” Am fost de acord.

Anii au trecut, iar eu nu m-am mai întors în România. Mi-era dor de casă, de fiica mea, dar știam că aici am găsit liniștea pe care o pierdusem. Îi scriam mereu fiicei mele, îi povesteam despre Andrei, despre cum merge, cum râde, cum seamănă cu tatăl lui.

După trei ani, m-am hotărât să merg acasă, măcar în vizită. Când am intrat în apartamentul fiicei mele, ea s-a uitat la mine, apoi la copilul din brațele mele și a întrebat, uimită:
– Mamă, al cui e băiețelul?
– Al meu, draga mea, al meu și al unui om bun, care m-a învățat că viața nu se termină când pierzi totul.

Ea a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. „Ești cea mai curajoasă femeie pe care o știu”, mi-a spus printre lacrimi.

Atunci am înțeles ceva simplu, dar profund: viața îți dă lovituri, dar tot ea îți oferă și drumuri noi, dacă ai curajul să mergi pe ele.

Astăzi, Andrei are cinci ani. Aleargă prin grădină și strigă „mami, uite fluturele!” iar Marius îl urmărește cu zâmbetul acela cald, pe care îl știu atât de bine. Eu privesc la ei și simt că, în sfârșit, după atâția ani de pierdere și durere, am găsit din nou sensul vieții.

Uneori nu trebuie să înțelegem de ce ni se întâmplă anumite lucruri. Trebuie doar să credem că, undeva, cineva are un plan mai mare pentru noi. Eu am crezut — și n-am greșit.