Noua mea soție mi-a născut deja doi copii

„Ah, e fostul meu soț”, am spus calm, luând sticla de apă din mâna lui și privindu-l direct în ochi pe omul care, cu ani în urmă, îmi spunea că nu sunt bună de nimic.

Pe chipul lui Radu, actualul meu soț, nu s-a mișcat niciun mușchi. A întins mâna politicos și a spus simplu: „Încântat.” Fostul, Andrei, a rămas câteva secunde încurcat, apoi a forțat un zâmbet fals.

„A, deci te-ai recăsătorit… și tu…”, a rostit, măsurându-l pe Radu din cap până-n picioare. Era clar că nu se aștepta să-l vadă — un bărbat înalt, arătos, îmbrăcat elegant, cu o atitudine calmă și încrezătoare.

„Da”, am spus eu scurt. „De aproape cinci ani. Și suntem foarte fericiți.”

Privirea lui Andrei s-a schimbat. Zâmbetul i-a dispărut brusc, iar Liza, însărcinată până peste poate, și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, părând stânjenită.

„Și… veniți la control?” a întrebat ea timid.

„Da”, am răspuns eu, „pentru fetița noastră. Are febră de două zile, dar medicul spune că e doar o viroză.”

Andrei a clipit uimit. „Aveți… un copil?”

„Da”, a intervenit Radu, punându-și brațul în jurul meu. „O fetiță minunată. Are patru ani și ne umple viața de bucurie.”

Pentru câteva clipe, s-a lăsat o liniște ciudată. Andrei părea că nu mai găsește cuvinte.

„Dar… credeam că tu nu poți avea copii”, a murmurat el în cele din urmă.

L-am privit în ochi și am spus, calm, dar cu o doză de ironie pe care n-am putut-o ascunde: „Aparent, nu era vina mea.”

Liza a roșit brusc și și-a coborât privirea. Radu mi-a strâns ușor mâna, semn că era momentul să plecăm.

Am făcut un pas spre ieșire, dar m-am întors o clipă. „Știi, Andrei… fericirea nu se măsoară în câți copii ai, ci în câtă iubire le oferi. Sper să fii la fel de bun tată cum pretinzi că ești.”

Am plecat fără să mai aștept răspuns. Afară, aerul rece mi-a lovit obrajii, dar în suflet simțeam o căldură pe care nu o mai trăisem de mult. Radu m-a luat de mână și mi-a șoptit: „Ești incredibilă. Ai fost atât de calmă…”

Am zâmbit. „Calmă? Poate. Dar înăuntru tremuram.”

„Ai fost minunată”, a spus el, și mi-a sărutat fruntea.

În drum spre mașină, mi-am amintit toate nopțile în care plângeam pe ascuns, crezând că eu eram problema. Că trupul meu e de vină. Că Dumnezeu m-a pedepsit.

Dar, după ani de suferință și umilințe, am învățat că nimeni nu are dreptul să-ți spună cât valorezi.

Adevărul e că uneori viața îți dă o palmă doar ca să te trezească dintr-un vis greșit. Iar când o face, îți oferă ceva mai bun decât ți-ai fi imaginat vreodată.

Privind pe geam, am văzut cum ploaia începuse ușor. Radu m-a întrebat dacă să ocolim prin parc, să-i luăm o jucărie fetiței noastre.

„Da”, i-am spus zâmbind. „Să-i luăm o păpușă nouă. Merită tot ce e mai frumos.”

Și în acel moment am știut: nu mai eram femeia care a fost lăsată. Eram femeia care s-a ridicat, care a iubit din nou și care a învățat că unele răni se vindecă doar atunci când îți permiți să trăiești cu adevărat.

Pentru prima dată după mult timp, nu m-am mai uitat în urmă.