El merge spre divorț… dar drumul spre sat le schimbă viața!

Ion s-a oprit brusc, privind în jur la copacii uzi care se legănau sub greutatea ploii. Lenuța, cu fusta udă până la genunchi, se chinuia să-și țină echilibrul pe drumul noroios. „Hai, mai avem puțin”, i-a zis ea, fără să-l privească. Dar el n-a răspuns.

După câteva clipe, ea s-a întors spre el. Ion stătea cu mâinile în buzunare, cu ochii în pământ. Ploaia se oprise, iar din frunze picura încet. „Ții minte prima oară când am mers pe jos până la sat?”, a întrebat-o el, aproape șoptit.

Lenuța a zâmbit ușor. „Cum să nu țin minte? Atunci mi s-au rupt pantofii și m-ai luat în spate. Ai zis că o femeie ca mine nu trebuie să calce în noroi.”
„Și tu ai râs de mine, că m-am împotmolit în baltă”, a adăugat el, iar pentru prima dată după mult timp, amândoi au râs. Râsul lor răsuna printre copaci, simplu și curat, ca altădată.

Au continuat să meargă, mai aproape unul de altul. Ion i-a luat geanta din mână fără să spună nimic, iar ea nu s-a împotrivit. În tăcerea care a urmat, se simțea o liniște ciudată — nu rece, ci caldă, ca o împăcare tăcută.

Când au ajuns la marginea pădurii, cerul se luminase puțin. În depărtare se vedeau casele satului și se auzeau lătrături de câini. Ion s-a oprit din nou.
„Lenuță… tu crezi că mai putem?”, a întrebat el, fără să se uite la ea.
„Să mai putem ce?”, a răspuns ea, de parcă nu înțelesese, dar vocea i se înmuiase.
„Să mai fim ca înainte. Fără supărări, fără vorbe urâte, fără… distanța asta dintre noi.”

Ea s-a uitat la el, lung, ca și cum îl vedea pentru prima dată. Părul îi albise, obrajii îi erau brăzdați de ani, dar ochii… ochii erau aceiași. Calzi, sinceri, ai bărbatului care o dusese cândva în spate prin noroi, doar ca să nu-și murdărească pantofii.

„Ion, nu știu dacă mai putem fi ca înainte”, a zis ea încet, „dar putem încerca să fim mai buni decât am fost.”

El a zâmbit, apoi a făcut un pas spre ea. „Atunci hai să începem de azi.” A luat-o de mână, iar ea n-a retras-o. În tăcerea aceea, printre frunze ude și miros de pământ, s-au simțit din nou tineri.

Au ajuns la sat ținându-se de mână, iar când au intrat în curtea fratelui, toți s-au oprit din vorbit. Lenuța, care de obicei evita să fie în centrul atenției, s-a rușinat, dar Ion a strâns-o ușor de mână.
„Să știi că ai avut dreptate, femeie. Nunta asta de argint chiar era potrivită… pentru noi doi”, i-a șoptit el.

Mai târziu, în timpul petrecerii, când s-a aprins muzica și s-au ridicat toți la dans, Ion a întins mâna spre ea, ca pe vremuri. Lenuța a râs și a acceptat. Nu mai conta cine se uita, cine judeca sau ce fusese între ei înainte. Erau din nou împreună, sub lumina felinarelor, dansând încet, ca la începutul poveștii lor.

Și poate că viața nu le mai dădea tinerețea înapoi, dar le dădea ceva mai prețios — o nouă șansă. O șansă de a iubi altfel: mai liniștit, mai înțelept și mai sincer.

Pentru că, uneori, dragostea nu se pierde. Doar așteaptă, tăcută, să fie regăsită — chiar și pe un drum plin de bălți, între două inimi care credeau că au obosit.