Un bărbat a fost găsit aproape înghețat pe o bancă, fără acte, fără nume, fără nicio amintire

În zilele care au urmat, casa Linei s-a umplut de o liniște ciudată. De când Andrei fusese adus din spital, părea că aerul se schimbase. Era ceva în el — o noblețe, o finețe în gesturi, de parcă omul ăsta n-ar fi dormit vreodată pe o bancă, ci într-o casă mare, cu biblioteci și pian.

Fiul ei, Radu, îl privea cu suspiciune.
„Mamă, n-ai idee cine e. Poate fuge de ceva. Poate e periculos.”
Lina îi răspundea mereu calm: „Periculos e omul fără inimă, nu cel care mulțumește pentru o farfurie de ciorbă.”

Andrei, între timp, încerca să-și aducă aminte. În fiecare dimineață, stătea pe balcon, privind copacii. Uneori murmura ceva despre „fotosinteză” sau „sol acid”. Alteori, degetele lui se mișcau în aer ca și cum ar cânta la pian.

Într-o seară, Lina l-a găsit în sufragerie, la pianul vechi al mamei ei. Nu-l mai atinsese nimeni de ani. Andrei cânta „Clair de Lune”, cu o precizie care i-a tăiat respirația.
„De unde știi melodia asta?”
El s-a oprit, și-a dus mâna la tâmple și a șoptit: „Nu știu… pur și simplu o simt.”

Radu s-a neliniștit tot mai mult. A început să caute pe internet numele strigat de străin: „Sergiu Verhovski”. Așa a aflat. Profesor universitar de biologie, dispărut fără urmă. Ultima dată fusese văzut în apropierea unei stații de cercetare din munți.

„Mamă, e el! Uite poza!”
Lina a privit ecranul. Chipul era aproape identic. Doar privirea părea alta — mai blândă, mai pierdută.
„Chiar dacă e el… ce facem? Îl dăm afară?”

A doua zi, Radu s-a dus la poliție. Când a revenit acasă, două mașini stăteau în fața porții. Din una a coborât un bărbat în costum, cu un aer rece, autoritar.
„Domnul Verhovski”, a spus el, arătând un act. „Lucrez pentru institutul unde ați fost cercetător. Ne bucurăm că v-am găsit.”

Andrei, sau Sergiu, s-a ridicat încet. Părea confuz, dar și speriat.
„Eu… nu mai sunt același om”, a spus.
„Ba da, domnule profesor”, a răspuns bărbatul cu un zâmbet fals. „Și avem nevoie de dumneavoastră. E ceva ce doar dumneavoastră știți.”

Lina a simțit un fior. Omul acela nu vorbea ca un coleg, ci ca un paznic. În privirea lui era ceva ce nu-i plăcea.
„Andrei, dacă nu vrei să mergi, nu merge”, a spus ea hotărâtă.
Dar el a zâmbit amar. „Trebuie să aflu adevărul, Lina.”

Au plecat în seara aceea. Câteva zile, nimeni n-a mai auzit nimic. Până când la poarta casei a venit un plic fără expeditor. Înăuntru era o fotografie. Andrei — sau Sergiu — într-un halat alb, zâmbind în fața unei serii de plante ciudate, luminate de lumini verzi. Pe spate, scris tremurat, era doar atât:

„Mulțumește-i fiului tău. Avea dreptate. Nu eram cine credeam.”

Lina a simțit cum i se strânge inima. Nu știa dacă să plângă sau să se teamă. Apoi a întors fotografia din nou, privindu-l pe bărbatul din imagine. În colțul pozei se vedea o fereastră deschisă și dincolo de ea — un peisaj de munte.

Poate era o promisiune. Poate o avertizare.

În serile care au urmat, Lina a lăsat mereu lumina aprinsă în curte. În adâncul sufletului, știa că Andrei va reveni. Dar dacă o va face, nu va mai fi același.

Și totuși, într-o noapte de iarnă, când ninsoarea acoperea totul în alb, s-a auzit un cântec de pian venind dinspre curte. Lina a ieșit afară tremurând. Pe banca din fața casei, un om în palton stătea cu ochii închiși, iar melodia plutea ușor în aer.

Era el.
Dar când s-a apropiat, bărbatul a ridicat privirea și a spus doar atât:
„Mulțumesc că m-ai învățat să fiu om.”

Apoi s-a ridicat și a plecat în zăpadă, lăsând în urmă doar urma pașilor și o liniște adâncă, ca o pagină închisă.

De atunci, în fiecare iarnă, Lina lasă un buchet de flori lângă banca din curte.
Și, uneori, când ninge lin, jură că aude iar pianul.