Soțul meu se mutase cu o altă femeie

M-am uitat la el drept în ochi. În spatele meu, doamna Carmen privea nedumerită, fără să înțeleagă ce se întâmplă.

„Am venit să-ți aduc ceea ce ți-ai lăsat în urmă”, i-am spus calm. „Mama ta.”

Tăcerea s-a lăsat peste toată camera. Femeia de lângă el a făcut un pas în spate, ca și cum ar fi vrut să dispară. Mihai își mușca buza și se uita ba la mine, ba la mama lui.

„De azi înainte, vei avea ocazia să fii fiul care trebuia să fii. Eu am făcut tot ce am putut. Restul… e treaba ta.”

Am lăsat cheile apartamentului nostru pe masă. M-am aplecat spre doamna Carmen și i-am șoptit: „Aveți grijă de el, doamnă. Are nevoie.”

Apoi am ieșit.

Pe scări, mi s-au înmuiat picioarele. M-am oprit o clipă, ținându-mă de perete, și am inspirat adânc. În piept simțeam o ușurare ciudată, amestecată cu tristețe. Ani de zile îmi dedicase viața acelei familii, iar acum plecam cu mâinile goale — dar cu sufletul curat.

Când am ajuns în stradă, am ridicat privirea spre blocul lor. În fereastra de la etajul doi am zărit-o pe doamna Carmen privind afară, iar lângă ea, Mihai se certa cu femeia aceea.

Am zâmbit amar. Așa arăta libertatea mea.

În zilele următoare, liniștea din casa mea părea stranie. Niciun gemotoc de medicamente, nicio voce care să ceară apă, niciun telefon care să anunțe că întârzie la cină. Doar eu și timpul.

Am început să dorm mai mult, să gătesc pentru mine, să ascult muzică. Într-o dimineață, m-am trezit fără să simt acea greutate pe piept. Am înțeles atunci că nu pierdusem nimic — doar mă regăsisem.

După o săptămână, Mihai m-a sunat. Am văzut numărul pe ecran și inima mi-a tresărit, dar am răspuns calm.

„Nu pot face față. Mama plânge mereu, nu vrea să mănânce. Poți veni măcar pentru câteva zile?”, m-a rugat cu voce stinsă.

„Nu, Mihai”, i-am spus. „Acum e rândul tău. Ai ales să fii altundeva, dar datoriile nu dispar odată cu dragostea. Învață să fii fiu, înainte să mai încerci să fii soț.”

Am închis telefonul și am rămas privind spre fereastră. Afară, un copil mergea ținându-și tatăl de mână. Zâmbeau amândoi, și mi s-a făcut un nod în gât.

Mi-am promis atunci că nu voi mai trăi niciodată pentru cineva care nu știe ce are.

Anii au trecut, iar eu mi-am refăcut viața. Mi-am deschis un mic atelier de croitorie și am început să lucrez pentru mine. Clienții veneau, plecau, iar eu coseam liniștită, cu inima împăcată.

Într-o zi, o femeie în vârstă a intrat în atelier. Avea baston și un zâmbet cald. Când a ridicat privirea, am simțit cum mi se strânge inima — era doamna Carmen.

„Am venit să-ți mulțumesc”, mi-a spus. „Dacă nu plecai atunci, Mihai n-ar fi învățat niciodată ce înseamnă responsabilitatea. Acum are grijă de mine cum n-a avut niciodată.”

Ochii mi s-au umezit. „Să vă fie bine, doamnă Carmen”, i-am spus.

Ea a zâmbit. „Să-ți fie și ție. Meriți liniștea asta.”

Când a plecat, am rămas singură în atelier, ascultând zumzetul mașinii de cusut. Și pentru prima dată după mulți ani, am simțit că viața mea merge în direcția potrivită.

Uneori, să lași totul în urmă nu înseamnă să pierzi — înseamnă, pur și simplu, să te eliberezi.