La ultima mea consultație prenatală, doctorul s-a uitat fix la ecografie, cu mâinile tremurânde.

Când a ajuns la sora ei, noaptea căzuse deja peste oraș. Blocurile gri, ude de ploaie, sclipeau sub lumina farurilor. Ioana a deschis ușa speriată când a văzut-o pe Camelia cu ochii roșii și burta mare.

— Doamne, ce s-a întâmplat? — a întrebat, trăgând-o repede înăuntru.

Camelia n-a putut răspunde imediat. S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. Ioana a adus un pahar cu apă, apoi s-a așezat lângă ea.

— Doctorul… mi-a spus să plec. Că trebuie să stau departe de Marin…

— De Marin?! — a exclamat Ioana. — Dar de ce? Ce-a făcut?

— Nu știu. A spus că nu e ceva medical. Că e o chestiune de siguranță.

Pe măsuța din fața lor, Camelia a pus biletul. Ioana l-a desfăcut încet, citind cuvintele. „Ai încredere în ce știi.” Amândouă s-au privit în tăcere.

În acea noapte, Camelia n-a putut dormi. Fiecare zgomot din stradă o făcea să tresară. Telefonul vibra mereu — apeluri de la Marin, mesaje insistente: „Unde ești?”, „Sunt îngrijorat!”, „Te rog, răspunde!”

Dar ceva, un instinct adânc, o ținea pe loc.

A doua zi, Ioana a plecat la serviciu, iar Camelia a rămas singură. Se plimba prin casă, încercând să-și dea seama ce ascundea soțul ei. Într-un moment de curaj, a intrat pe laptopul lui, pe care îl adusese fără să-și dea seama că îl pusese în portbagajul mașinii.

Când l-a deschis, a văzut un fișier numit „Proiect pentru viitor”. Curioasă, a făcut dublu click.

Pe ecran au apărut zeci de fotografii: copii, femei însărcinate, toate făcute în aceeași clinică. Printre ele, și ea. În fiecare poză, cineva notase ceva cu roșu — măsurători, observații, nume de medici. Totul părea parte dintr-un studiu secret.

A deschis un document Word. Primul rând i-a tăiat respirația:
„Caz 47 — soția lui Marin Radu, sarcină avansată, sub observație specială. Subiectul nu trebuie informat.”

Simțea că lumea i se prăbușește. Marin, soțul ei, era implicat?

Când ușa s-a deschis brusc, aproape a scăpat laptopul din mână. Marin stătea în prag, ud de ploaie, cu o privire tulbure.

— De ce ai plecat, Camelia? Ce ți-a spus doctorul? — a întrebat el cu voce joasă.

— Nimic… doar că trebuie să am grijă de mine.

El a făcut un pas spre ea. — Ai luat ceva de acasă?

Ea s-a dat înapoi. — Doar lucrurile mele.

Din privirea lui și-a dat seama că știa. Laptopul.

— Dă-mi-l, Camelia, te rog — a spus, întinzând mâna.

— Ce e totul asta, Marin? Cine ești tu cu adevărat?

În momentul acela, telefonul Cameliei a sunat. Era doctorul Moroșanu. Cu voce grăbită, i-a spus:

— Nu-l lăsa să se apropie. Chem poliția. Ieși din casă acum!

Marin s-a năpustit spre ea, dar Camelia a fugit prin ușa din spate. A coborât scările cu inima în gât, ținându-se de balustradă, protejându-și burtica. Afară, ploaia torențială îi lovea fața, dar nu s-a oprit. A alergat spre o mașină de poliție care tocmai oprea la colț.

Câteva minute mai târziu, Marin era încătușat. În buzunarul hainei lui, polițiștii au găsit un card de memorie.

Câteva zile mai târziu, Camelia a aflat totul. Marin lucra pentru o firmă care vindea date medicale și imagini din clinici private unor cercetători străini. Ea fusese doar o piesă din planul lui.

Doctorul Moroșanu descoperise totul din greșeală, iar când a văzut semnul pe fața copilului din ecografie — urma unui dispozitiv de monitorizare experimental, implantat fără consimțământ —, a înțeles pericolul.

La două săptămâni după incident, Camelia a născut o fetiță sănătoasă. A numit-o Speranța.

Când a ținut-o pentru prima dată în brațe, a știut că totul, oricât de dureros, fusese pentru binele lor.

A închis ochii și a șoptit: „Ai încredere în ce știi.” Și, pentru prima dată, chiar a făcut-o.