„A moștenit un conac de la tatăl pe care nu-l mai văzuse de 20 de ani.

Vlad a rămas nemișcat în fața bărbatului bătrân, care își dregea vocea ca și cum urma să spună ceva ce-l apăsa de ani buni. Petre Cuzmici nu era doar un vecin — fusese prietenul cel mai apropiat al tatălui său.

— Femeia aceea, Ioana, nu e doar soția lui, spuse el încet. Ea i-a fost salvare. Tatăl tău a ajuns aici după ce a pierdut totul în oraș. Ioana l-a găsit bolnav, flămând, și l-a îngrijit ca pe un copil.

Vlad asculta cu sufletul la gură. Simțea cum fiecare cuvânt îi rupea câte o bucată din imaginea pe care o avusese despre propriul părinte. În mintea lui, tatăl fusese un om rece, egoist, care și-a abandonat familia. Dar povestea pe care o auzea acum îl arăta altfel.

— Când a venit aici, continua bătrânul, nu mai avea nimic. Nici bani, nici speranță. Ioana i-a dat un acoperiș, iar el a ridicat cu mâinile lui conacul acela. Au trăit liniștiți, departe de lume, până în ziua în care s-a stins.

— Și fata aceea? — a întrebat Vlad, simțind un nod în gât. — Fetița care a venit la mine dimineață?

— E fiica lor, răspunse Petre cu glas scăzut. Tu și ea… sunteți frați.

Cuvintele i-au tăiat răsuflarea. A simțit cum podeaua i se clatină sub picioare. Frate? Avea o soră despre care nu știa nimic.

A plecat încet spre conac. Femeia în negru îl aștepta pe prispă, cu o cană de ceai aburind în mâini.

— Ai aflat totul, nu-i așa? — a spus ea fără să-l privească.

El a dat din cap. — De ce nu mi-a spus niciodată mama?

— Poate pentru că durerea era prea mare. Poate pentru că-l iubea prea mult ca să accepte că el și-a găsit liniștea în altă parte.

În curte, vântul foșnea printre merii bătrâni. Vlad și-a simțit sufletul ușurat pentru prima dată după ani de întrebări. Nu mai era vorba despre moștenire, ci despre adevăr.

A rămas acolo toată ziua, ajutând-o pe Ioana să adune lemne și să pregătească mâncarea. Fetița, Maria, alerga prin curte și râdea, fără să știe cine era bărbatul care o privea cu ochii umezi.

Când soarele a început să apună, Vlad s-a apropiat de ea și i-a întins o brățară veche, de argint.

— Era a tatălui nostru, i-a spus el. S-o păstrezi.

Maria l-a privit mirată, apoi i-a zâmbit larg.

— Mulțumesc, domnule!

— Nu-mi spune domnule. Spune-mi… frate.

În clipa aceea, Ioana și-a dus mâna la gură, iar lacrimile i-au umplut ochii. Vlad și-a simțit inima plină. Pentru prima dată, simțea că tatăl său nu mai era o umbră din trecut, ci o punte între două lumi care trebuiau unite.

A decis să nu vândă conacul. A rămas acolo, a reparat acoperișul, a adus lumină și viață în casa care fusese martoră la atâtea secrete.

Satul a început să-l privească altfel. Oamenii veneau cu povești despre tatăl lui — cum ajuta bătrânii, cum le repara gardurile, cum nu cerea niciodată nimic în schimb.

Într-o seară, privind cerul plin de stele, Vlad a înțeles că nu moștenirea îl adusese acolo, ci iertarea. Iar conacul, odinioară plin de mistere, devenise acum un loc al împăcării.

O casă cu trecut, dar și cu un nou început.