Șoferul de autobuz școlar vede o fată ascunzând ceva în fiecare zi

Ion a rămas nemișcat câteva secunde, ținând pachetul în mână. În mintea lui se învârteau tot felul de gânduri. Nu putea înțelege cum o copilă de paisprezece ani putea avea așa ceva. Nu era treaba lui, dar ceva din adâncul sufletului îi spunea că nu trebuie să ignore.

A pus pachetul înapoi exact cum îl găsise, s-a așezat la volan și a rămas acolo, în tăcere, ascultând cum motorul mergea la relanti. În mintea lui apărea mereu chipul Ralucăi — fața palidă, ochii înroșiți, tăcerea aceea grea.

În seara aceea, Ion n-a putut dormi. S-a tot întors de pe o parte pe alta, gândindu-se dacă să spună ceva sau nu. „Dacă înțeleg greșit? Dacă e vreo prostie? Dar… dacă e ceva grav și eu tac?”

Dimineața următoare, s-a hotărât. Când Raluca a urcat în autobuz, el a privit-o atent. Purta aceeași geacă groasă, deși afară era cald. Ținea privirea în jos, ca de obicei. Ion i-a zâmbit ușor, dar ea nu i-a răspuns.

După ore, când a rămas din nou doar ea în autobuz, Ion a oprit pe marginea drumului și a întors scaunul ușor spre ea.

— Raluca, știi că poți să-mi spui orice, da? a spus el încet. — Am văzut ce ascunzi sub scaun. Nu vreau să te cert, doar vreau să înțeleg dacă ești bine.

Fata s-a albit la față. A privit pe geam, apoi spre podea.

— Vă rog… să nu spuneți nimănui, a șoptit.

Ion a simțit un nod în gât. — Nu voi spune dacă îmi promiți că îmi spui adevărul.

Ea a ezitat câteva secunde, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Nu sunt ale mele, a spus încet. — Le ascund pentru mama.

Ion a clipit surprins. — Pentru mama ta?

Raluca a dat din cap. — El… tata vitreg… nu vrea să le ia. Zice că dacă le găsește, le aruncă. O bate dacă refuză… și o forțează…

Cuvintele i s-au frânt, iar Ion a simțit cum i se strânge inima. Totul avea sens acum: privirea fetei, tăcerile, lacrimile.

A tras adânc aer în piept. — Raluca, ascultă-mă bine. Nu e vina ta. Și nici a mamei tale. Dar trebuie să anunțăm pe cineva. Promit că n-o să pățiți nimic.

Fata a clătinat din cap, speriată. — O să ne omoare…

Ion a pus mâna pe umărul ei cu grijă. — Nu, nu o să se mai atingă de voi. Ai încredere în mine.

După ce a dus-o acasă, n-a plecat imediat. A rămas în fața porții și a sunat la poliție. A povestit tot, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă.

În câteva ore, casa a fost înconjurată de mașini de poliție. Ion a privit cum bărbatul acela înalt era scos afară, încătușat, în timp ce Raluca și mama ei erau îmbrățișate de o femeie de la protecția copilului.

Când totul s-a terminat, Raluca a venit la el și i-a spus, printre lacrimi: — Mulțumesc, domnule Ion. Dacă nu erați dumneavoastră… nu știu ce s-ar fi întâmplat.

Bătrânul i-a zâmbit blând. — Uneori, faptele mici pot salva vieți, fată dragă.

De atunci, Raluca n-a mai plâns niciodată în autobuz. Într-o dimineață, i-a lăsat un bilet scris stângaci: „Mulțumesc că mi-ați redat curajul.”

Ion l-a pus în buzunarul de la piept și, de fiecare dată când își pornea autobuzul galben, îl simțea acolo — ca o amintire că și cele mai simple gesturi pot schimba o viață.