Fiica mea și-a pierdut viața după prima ei noapte de căsătorie.

Atunci am știut că nu era un simplu accident. O mamă simte când ceva nu e în regulă cu copilul ei. Inima mea nu putea accepta o poveste atât de absurdă. Am luat acea cămașă, am pus-o într-o pungă și am plecat fără să mai spun nimic.

În drum spre casă, gândurile mă copleșeau. Imaginea fiicei mele, chipul lui Marius, urmele de sânge… Totul se amesteca într-un coșmar din care nu puteam scăpa. Am decis că, indiferent de preț, aveam să aflu adevărul.

A doua zi am mers la poliție. Am cerut o a doua autopsie, dar mi s-a spus că nu e nevoie, că raportul era clar. „Stop respirator”, au repetat, cu același ton indiferent. Dar am insistat. Am plătit din propriul buzunar expertiza. Tot ce aveam — bijuterii, economii, chiar și banii strânși pentru reparațiile casei — i-am dat fără să clipesc.

Rezultatele au venit după o săptămână. În noaptea aceea nu am dormit deloc. Când telefonul a sunat la miezul nopții, am simțit că lumea se oprește. Vocea medicului legist tremura: „Doamnă, în corpul Anei s-au găsit urme de substanțe sedative și alcool. Dar nivelul de alcool e mult prea mic ca să fi băut ea…”

Am închis telefonul fără să mai pot rosti un cuvânt. Tremuram din toate încheieturile. Sedative. De ce? Cine? Cum?

M-am dus din nou la apartament, pe furiș. Marius era plecat. Cu cheia pe care o păstrasem, am intrat. Totul părea aranjat perfect, ca într-o reclamă. Dar în sertarul de la noptieră am găsit un plic. În el — o fotografie ruptă în două: Ana și Marius, îmbrățișați. Partea lipsă era chiar chipul Anei.

Sub fotografie, o scrisoare mototolită. Cu litere tremurate, Ana scrisese: „Mama, cred că m-am grăbit. Marius nu e omul pe care-l știam. O să-ți spun totul după luna de miere.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mi-am dus mâna la gură, încercând să nu țip. Era dovada că știa ceva. Că trăia cu frică.

Am dus scrisoarea la poliție, dar iar am fost ignorată. „Speculații de mamă îndurerată”, mi-au spus. Dar nu m-am oprit. Am mers la un jurnalist local, o tânără pe nume Laura, care a fost mișcată de poveste. A început să investigheze.

La câteva zile, mi-a trimis un mesaj: „Doamnă, am găsit ceva. Marius avea o asigurare de viață pe numele Anei. În valoare de 400.000 de lei. Și ghici cine e beneficiarul?”

Am simțit cum sângele mi se urcă în cap. Marius. Soțul ei de o zi.

Cazul a fost redeschis. S-a descoperit că în seara nunții, Ana refuzase să bea șampanie. Marius, însă, o convinsese „doar o înghițitură pentru noroc”. În pahar se afla sedativul. Totul fusese planificat.

Când l-au arestat, Marius a încercat să pară surprins, dar adevărul ieșise deja la iveală. Familia lui a încercat să mușamalizeze totul, dar probele erau clare.

Nu mi-am dorit răzbunare. Doar adevăr. Doar dreptate pentru fiica mea.

Astăzi, în fiecare an, la aniversarea ei, aprind o lumânare în geam și șoptesc: „Ana, mama ta a făcut ce trebuia.”

Și deși lacrimile încă îmi curg, simt că undeva, acolo sus, ea zâmbește. Poate nu mai e lângă mine, dar adevărul i-a redat pacea. Iar eu, în sfârșit, pot respira din nou.