N-are niciun drept văduva asupra apartamentelor voastre

Cuvintele Tamarei au rămas atârnate în aer, grele ca o piatră. Nina a oftat și a privit în tăcere spre soțul ei. Alexei, prins între rațiune și milă, nu știa ce să spună. În adâncul sufletului, știa că mama lui avea dreptate. Însă la fel de adevărat era și că își dorea, pentru prima dată în viață, un colț doar al lor.

Trecuseră ani de când trăiau toți sub același acoperiș. Bucătăria devenise scena discuțiilor zilnice, iar baia – câmpul de luptă pentru rândul la oglindă. Copiii creșteau, aveau nevoie de intimitate, iar Nina își dorea un loc unde să poată respira fără să audă pașii soacrei din spate.

– Mamă, – a spus Alexei într-un târziu, – nu vrem să plecăm departe. Dar și noi avem nevoie de un început al nostru.

Tamara a clipit de câteva ori, apoi și-a șters ochii cu colțul baticului.

– Începutul vostru a fost aici, dragii mei. Aici v-ați crescut copiii, aici ați râs și ați plâns. Credeți că fericirea stă între alți pereți?

Tăcerea care a urmat a fost mai grăitoare decât orice răspuns. În zilele următoare, Nina s-a aruncat în treabă cu și mai multă înverșunare. Vindea moștenirea pas cu pas, plătea impozite, făcea calcule. Alexei o ajuta cât putea, dar vedea că fiecare bancnotă primită părea să cântărească dublu – o parte bucurie, o parte vinovăție.

Când, în sfârșit, au găsit un apartament potrivit – cu două camere luminoase și o mică terasă –, Tamara a privit pozele aduse de fiul ei și a zâmbit forțat.

– Frumos, a murmurat. Are și balcon mare… pentru flori, nu?

– Da, mamă, pentru florile tale, – a încercat Alexei să glumească, dar în glas i se simțea nodul.

În ziua mutării, totul s-a petrecut ca într-un vis. Copiii alergau bucuroși printre cutii, Nina verifica de trei ori dacă a luat actele, iar Tamara, în ușa vechiului apartament, ținea în mână o cană de ceai rămasă pe jumătate.

– Nu plecați de tot, da? – a spus ea încet, fără reproș, doar cu o rugăminte caldă. – Să veniți duminica, să bem ceaiul împreună.

Nina s-a apropiat, a îmbrățișat-o strâns și i-a șoptit:

– Niciodată n-o să fim departe.

Anii au trecut. Copiii au crescut, Alexei s-a pensionat, iar Nina s-a apucat de făcut prăjituri pentru vânzare. Noul apartament devenise căminul lor adevărat. Și totuși, în fiecare duminică, fără excepție, mergeau la Tamara. Acolo, în bucătăria mică, mirosea mereu a ceai cu lămâie și a clătite proaspete.

Când Tamara s-a stins, la bătrânețe, cu zâmbetul pe buze, Nina a plâns ca după o mamă. În testament, bătrâna lăsase partea ei din apartament nepoților. Niciun proces, niciun scandal – doar dragoste și recunoștință.

După înmormântare, Nina a rămas mult timp în fața blocului vechi. A ridicat privirea spre balconul unde Tamara obișnuia să ude florile și a simțit o pace adâncă.

– Aveai dreptate, mamă Tamara, – a șoptit ea. – Fericirea nu e între alți pereți… e între oameni.

Și în clipa aceea, a înțeles că nimic din ceea ce clădim – nici casele, nici banii – nu valorează mai mult decât liniștea din suflet.