În fiecare dimineață îi dădeam mâncare pe ascuns unui băiețel singur, ca să nu afle conducerea

Hârtia tremura în mâinile mele. Literele păreau că se mișcă, dar cuvintele mi s-au întipărit adânc în minte:
„Doamna Ana Popescu, fiul dumneavoastră, soldatul Popescu Andrei, a murit eroic în timpul unei misiuni.”

Am simțit că inima mi s-a oprit. Fiul meu? Nu… nu se putea. Andrei murise acum zece ani, la naștere. Așa mi se spusese atunci. Așa mi se spusese…

Unul dintre soldați a făcut un pas spre mine. „Doamnă, copilul venea zilnic aici. În buzunarul lui am găsit o poză cu dumneavoastră și o hârtie pe care scria «mama».”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am căzut pe scaun, fără aer. Băiatul acela… cel pe care îl hrănisem în fiecare dimineață, era fiul meu.

L-am crezut doar un copil flămând, un suflet pierdut pe străzile orașului. N-am știut că era al meu. N-am știut că-mi fusese ascuns adevărul.

Soldații au lăsat scrisoarea și au plecat în tăcere. Eu am rămas singură, cu o durere pe care nicio lacrimă n-o putea spăla. Pe masa unde mânca el, aburul de cafea se ridica încet, ca un fir de fum de lumânare.

M-am ridicat, am luat farfuria spartă și am început să curăț, mecanic, fără gânduri. Totul mi se părea ireal. Mă uitam la colțul acela al cafenelei și îmi aminteam cum se uita la clătite, cum ținea lingura cu grijă, de parcă era ceva prețios.

În următoarele zile, n-am mai putut deschide localul. În fiecare dimineață veneam doar ca să privesc scaunul acela gol. Într-o dimineață am găsit pe pervaz un bilețel, probabil adus de vânt din stradă. Pe el scria cu litere tremurate: „Mulțumesc pentru micul dejun, mamă.”

Am plâns până mi s-au uscat lacrimile.

După o vreme, am decis să fac ceva pentru el. Am pus o placă mică pe masa lui: „Aici a mâncat un copil flămând și curat la suflet, care a învățat o femeie ce înseamnă iubirea adevărată.”

Oamenii care veneau la cafenea citeau rândurile și tăceau. Unii lăsau o monedă pe masă, alții o floare.

Într-o zi, un alt băiețel a intrat timid și a întrebat: „Pot să stau aici?” I-am zâmbit printre lacrimi. „Desigur, dragule. Masa asta e mereu pentru cine are nevoie de un loc și de puțină dragoste.”

Și așa, locul acela nu a mai fost niciodată gol. În fiecare dimineață, în acel colț al cafenelei, viața continua — simplu, blând și cu o amintire care nu va pieri niciodată.

Pentru că uneori, chiar și un gest mărunt, cum ar fi o farfurie de clătite, poate lega două suflete pentru totdeauna.