Un bărbat de 70 de ani se căsătorește cu o fată de 20 de ani ca a doua soție

Fata a tresărit când l-a văzut că se prăbușește lângă pat. Rachiul acela „medicinal” nu fusese altceva decât o băutură tare, iar inima lui bătrână nu mai rezistase. În câteva clipe, respirația i s-a oprit.

Ea a rămas împietrită, fără să știe ce să facă. Afară, muzica și râsetele se mai auzeau, dar în odaia mică domnea o liniște apăsătoare. Se uită la el și, pentru prima dată, lacrimile ei nu erau doar de teamă, ci și de milă.

Ieși în fugă din cameră și strigă după ajutor. Sătenii s-au adunat repede, iar vestea s-a răspândit ca focul. Nunta s-a transformat într-o priveghere. Medicii din sat au venit, dar nu au mai putut face nimic. Bătrânul murise în noaptea nunții lui.

Fata s-a prăbușit plângând. Oamenii vorbeau în șoaptă: unii o acuzau că i-a adus moartea, alții că fusese blestemat să nu-și vadă visul împlinit. Ea însă știa adevărul: totul fusese doar un schimb nedrept, între bani și tinerețe, între dorință și destin.

Părinții ei au venit dimineața, rușinați și triști. Banii primiți pentru nuntă fuseseră deja cheltuiți pe medicamente pentru fratele ei, iar acum nu mai aveau ce da înapoi. Familia bărbatului, furioasă, o alungă din casă. Cele trei fiice mai mari au aruncat vorbe grele, spunând că „i-a grăbit sfârșitul”.

Fără loc unde să meargă, fata a luat doar o bocceluță cu câteva haine și a plecat pe jos spre marginea satului. Vântul rece de dimineață îi bătea în față, iar soarele abia răsărea peste câmpuri. S-a oprit lângă o fântână și s-a așezat pe lespedea de piatră, plângând în tăcere.

Trecuse doar o zi de când devenise „mireasă”, iar acum era văduvă. La doar 20 de ani, viața îi fusese vândută, iar sufletul ei părea gol. Dar undeva, în adâncul inimii, se aprinse o scânteie: poate Dumnezeu nu voia să fie sclava unei greșeli.

După câteva zile, un bărbat din satul vecin, pe nume Mihai, o găsi stând pe o bancă la marginea drumului. El era un tâmplar simplu, rămas și el văduv de tânăr. O privi cu milă și îi aduse o cană cu apă și o bucată de pâine.

Fata, rușinată, i-a povestit totul. Mihai nu a judecat-o, doar i-a spus: „N-ai greșit tu, au greșit cei care te-au vândut.” Cu timpul, el i-a oferit un acoperiș și o muncă modestă în atelierul său.

Lunile au trecut, iar satul a uitat povestea bătrânului. Ea a început să zâmbească din nou, iar într-o zi, când primăvara a venit peste dealuri, Mihai i-a cerut să-i fie soție. De data asta, nu pentru bani, nu pentru neam, ci pentru dragoste.

Când s-au căsătorit, n-a fost muzică și nici larmă în sat, ci doar liniștea curată a unei vieți noi. În acea liniște, ea a înțeles că uneori, Dumnezeu închide o ușă nu ca să pedepsească, ci ca să ne arate o altă cale.

Și din ziua aceea, fata care plânsese în noaptea nunții și-a găsit, în sfârșit, liniștea — nu într-o avere, ci într-o inimă care a știut s-o iubească simplu și curat.