Când chiar soțul ei, la masa de duminică, în fața fiului, a nurorii și a nepotulu

…Pentru o clipă, în bucătărie s-a făcut liniște. O liniște grea, de parcă cineva ar fi tras aerul din cameră.

Victor a clipit des, nevenindu-i să creadă că Nina, femeia care tăcuse o viață întreagă, tocmai îi vorbise așa.

— Ia uite la ea… s-a trezit și asta, a mormăit el, dar fără convingere.

Nina nu a mai zis nimic. S-a dus în cameră, și-a luat telefonul și s-a așezat pe marginea patului. Inima îi bătea tare, dar nu de frică. De data asta era altceva. Era… curaj.

În zilele care au urmat, a lucrat ca niciodată.

După ore, rămânea singură în școală. Pianul vechi scârțâia, dar pentru ea suna ca o orchestră întreagă. Nota după notă, bucățile de muzică prindeau viață.

Uneori uita să mănânce. Alteori pleca acasă târziu, pe întuneric, cu degetele obosite, dar cu sufletul plin.

Victor nu mai comenta prea mult. Doar bombănea din când în când. Soacra, în schimb, nu rata nicio ocazie să arunce câte o vorbă înțepătoare.

— La vârsta ei, altele își cresc nepoții, nu visează cai verzi pe pereți…

Nina tăcea. Dar nu mai era tăcerea aceea de resemnare. Era o tăcere hotărâtă.

A trimis testul.

Apoi a început așteptarea.

Zilele treceau greu. Fiecare sunet de telefon o făcea să tresară. Fiecare dimineață începea cu aceeași întrebare: „Oare azi?”

Și într-o după-amiază, când tocmai termina o lecție cu niște copii, telefonul a vibrat.

Număr necunoscut.

— Alo?

— Doamnă Nina? Sunt Andrei.

A simțit cum i se înmoaie genunchii.

— Am ascultat tot. Nu doar testul… tot ce ne-ați trimis. Vrem să lucrați cu noi. Contractul este de 12.000 de lei pentru început, cu posibilitate de prelungire.

Nina nu a răspuns imediat. Nu putea. Lacrimile i se adunaseră în ochi.

— Accept… a șoptit.

În acea seară, nu a spus nimic acasă.

A pregătit masa, ca de obicei. A pus farfuriile. A așteptat.

Duminica următoare, toți erau adunați — fiul, nora, nepotul, Victor și mama lui.

Exact ca de fiecare dată.

Victor, cu același zâmbet batjocoritor, a aruncat gluma aceea urâtă despre „tinerel”.

Și atunci Nina a făcut ce nu făcuse niciodată.

A apăsat „Redare”.

Din telefon s-a auzit muzica ei.

La început încet. Apoi din ce în ce mai plină. Caldă. Vie. Ca o poveste spusă fără cuvinte.

Toți au amuțit.

Nepotul s-a apropiat primul.

— Bunico… tu ai făcut asta?

Nina a dat din cap.

Fiul ei s-a uitat lung la ea. Pentru prima dată, fără ironie.

— E… e foarte frumos.

Victor a încercat să spună ceva, dar nu i-au ieșit cuvintele.

— Am semnat contractul, a spus Nina calm. Primesc 12.000 de lei pentru început. Și mai urmează.

Soacra a rămas cu gura întredeschisă.

— Adică… tu…

— Da, eu.

Nina s-a ridicat de la masă.

Nu a trântit uși. Nu a ridicat vocea.

— De mâine îmi caut chirie. Nu mai stau aici.

Victor s-a ridicat brusc.

— Cum adică pleci?

Nina s-a întors spre el. Calmă. Dreaptă.

— Așa cum tu ai stat ani de zile pe loc, eu aleg să merg mai departe.

A doua zi și-a făcut bagajele.

Nu multe. Doar strictul necesar. Și pianul… pe acela îl lăsa în urmă. Pentru că știa că muzica nu era în obiecte.

Era în ea.

Când a ieșit din bloc, aerul i s-a părut altfel. Mai curat. Mai ușor.

Nu mai era femeia care cerea voie.

Nu mai era femeia care îndura.

Era femeia care, la 54 de ani, își începuse viața cu adevărat.

Și, pentru prima dată, nu-i mai era teamă.