Soacra și socrul mi-au luat totul după moartea soțului

Avocatul care mi-a schimbat viața se numea Mihai Pop, un tip cu ochelari groși și un zâmbet care nu părea să se sperie de nimic. L-am găsit printr-o prietenă de la serviciu. Nu căutam răzbunare, nici glorie. Voiam doar un pulover cu mirosul lui Daniel. Atât.

Mihai a venit la mine cu o mapa groasă, fără fast. M-a ascultat în tăcere. Când i-am spus despre camioane, despre risipirea lucrurilor noastre, a încuviințat din cap.
— Există ceva ce trebuie să aflăm, Alina. Daniel nu era prost. Dacă te-a iubit atât de mult, nu te-ar fi lăsat fără niciun sprijin.

A doua zi, mi-a cerut să-i dau tot ce avea Daniel: un stick cu poze, mailuri, un caiet cu notițe. Nu știam că le păstrase. Le găsisem împrăștiate într-un sertar, ascunse după fotografii. Erau lucruri mărunte: liste, glume, o hartă a vieții noastre. Dar, între pagini, am găsit și un act ciudat, semnat de Daniel: o declarație de încredințare și un cod de acces către un cont ascuns. Numele acelui cont nu apărea nicăieri altundeva.

Mihai a aranjat întâlniri cu contabili, cu oameni care lucrau în corporație. Munca lor nu era spectaculoasă: telefoane, verificări, documente vechi. Dar bucățile s-au potrivit. Daniel crease, cu ani înainte, o rețea de firme-paravan. Pusese acțiuni pe numele unor fundații mici, pe numele unor angajați loiali. Totul era gândit ca pentru cineva care ar putea să dispară. Și în acel plan, fără zgomot, fără publicitate, lăsase la loc sigur ceea ce , oficial, îi aparținea: o parte covârșitoare din grupul „Șterling”.

Când i-am spus lui Mihai, mi-a strâns mâna.
— Nu vom țipa la televizor. Vom face ce trebuie, pas cu pas.

Primul pas a fost să obținem un ordin judecătoresc pentru a bloca vânzarea activelor. A urmat o iarnă grea în care am citit dosarele legale, am vorbit cu angajați, am mers la un depozit unde Daniel obișnuia să-și lase hârtiile. Oriunde l-aș fi căutat, găseam urme ale grijii lui: nume românești, instrucțiuni, coduri. Și, peste toate, o scrisoare — pentru mine — în care îmi cerea ceva simplu: „Crede în tine”.

Pe măsură ce dovezile ieșeau la lumină, lumea se schimbă. Florin și Elena au început să tremure. Nu pentru că suferiseră — ci pentru că le tremura averea. Încercările lor de a opri procesul au dat greș. O parte din acțiuni, înregistrate corect, se întorceau la adevăratul beneficiar: eu. Iar firma, prinsă cu mâna în sac, a trebuit să explice consiliului ce s-a petrecut.

Ceea ce a urmat nu a fost un triumf răzbunător. Daniel nu ar fi vrut asta. Am ales să fiu mai bună decât ei. Am deschis ușa casei noastre. Am aranjat lucrurile pe rafturi. Am adus prieteni. Librăria la care lucrasem a primit un ajutor imens. Am păstrat un singur lucru din dulapul lui Daniel — un pulover, moale, cu un fir în zona gâtului. Îl simt și azi.

Într-o zi de primăvară, în sala mare a corporației, Elena a fost demisă. Nu cu urlete, ci cu documente. Florin a plecat rușinat. Eu am stat pe scaun, la masă, cu sufletul greu, dar împăcată. N-am plătit pentru umilințele lor cu aceeași monedă. Am păstrat însă dreptatea.

Ceea ce Daniel îmi lăsase nu era doar avere. Era responsabilitate. Am înființat, în numele lui, o fundație care să susțină bibliotecile din satul meu și din alte comune. Am renovat sala în care copiii împrumutau cărți. Am creat burse pentru tineri care visau să studieze, dar nu aveau bani. Am impus ca o parte din profitul firmei să meargă către proiecte sociale, cu condiția transparenței.

La final, oamenii m-au privit altfel. Nu pentru că aveam bani, ci pentru că am ales să nu schimb omul din mine. Am folosit „arma” pe care mi-o lăsase Daniel — adevărul — și am construit. Am început din nou, cu pași mici, dar hotărâți.

Într-o seară, stând la masă, cu puloverul lui peste genunchi, am deschis fereastra. Un miros de tei a venit din curte. Mi-am adus aminte de prima noastră întâlnire, de cartea pe care mi-o dăduse, de felul cum zâmbea când se uita la mine. Am zâmbit și am șoptit, către cer sau către el:
— Ai făcut bine.

Viața mea nu mai era aceeași. Dar era a mea. Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că pot respira.