Încă o dată dacă o mai văd pe maică-ta în dormitorul nostru la șase dimineața,

Marian s-a retras de la fereastră și s-a lăsat pe spate, tăcut. Nu știa ce să spună. Lenuța avea dreptate — mama lui se amesteca prea mult. Dar cum să-i spui unei mame că a trecut limita, fără s-o rănești?

Lenuța, în schimb, nu mai putea. Își strângea halatul pe trup, tremurând de nervi.

— Eu nu mai pot trăi așa, Marian. E casa noastră, nu dormitorul de control al maică-tii.

Marian a oftat adânc. Își iubea soția. Dar și mama. Și între dragostea femeii care i-a dat viață și cea a femeii care i-o făcea frumoasă, se simțea pierdut.

— Bine, — a zis într-un final. — O să schimb încuietorile.

Lenuța s-a întors brusc spre el.

— Pe bune?

— Da. O să merg azi la magazin, cumpăr altele.

Pentru prima dată după multe zile, fața ei s-a luminat. Dar bucuria a durat puțin. Pentru că, în timp ce vorbeau, cineva a sunat la ușă.

Marian s-a ridicat. Lenuța a înțepenit.

Și amândoi au știut, înainte chiar să se audă vocea de dincolo de ușă.

— Marian, ești acasă, dragă? Ți-am adus sarmale!

Vocea mamei.

Lenuța s-a uitat la el cu o privire care spunea totul.

— Vezi? Nici n-apuci să deschizi ochii, că e deja aici!

Marian s-a dus spre ușă, deschizând cu jumătate de inimă.

— Mamă… Ți-am zis să nu mai intri așa, te rog…

— Dar n-am intrat, dragul mamei, doar am bătut! Uite, ți-am adus ceva cald. Să mănânci după tura aia grea.

A întins o oală în mâinile tremurânde, cu un zâmbet cald. Dar ochii ei… îl cercetau, îl măsurau.

Lenuța s-a apropiat, a luat oala și a pus-o pe masă fără un cuvânt.

— Mulțumim, doamnă Valeria. Dar data viitoare, sunați înainte. Vă rog.

Tonul era politicos, dar rece ca gheața.

Valeria a încremenit. Privirea i s-a umbrit, buzele i s-au strâns.

— Văd că nu mai sunt binevenită, a murmurat. E bine, Marian. Să fii fericit.

A lăsat ochii în jos și a plecat încet pe scări.

Câteva minute, în apartament a fost o liniște apăsătoare.

Lenuța a răsuflat ușurată. Marian însă se simțea vinovat. Se gândea la femeia aceea care stătea singură într-un apartament gol, înconjurată doar de tăcere.

Seara, când s-a făcut întuneric, s-a dus totuși să verifice dacă e bine. A urcat scările cu pași grei, a bătut încet la ușă.

— Mamă?

Dinăuntru, tăcere. Apoi, o voce stinsă:

— Intră.

A intrat. Valeria stătea pe canapea, cu o fotografie în mână. El, mic, la grădiniță.

— Ții minte ziua aia? — a întrebat ea. — Când ai plâns că nu mă găseai și ai zis că n-o să mă mai lași niciodată singură?

Marian a simțit cum i se strânge inima.

— Mamă… lumea s-a schimbat. Am familie acum. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc.

Ea l-a privit lung, cu lacrimi în ochi.

— Atunci lasă-mă să învăț și eu să te iubesc altfel. Fără să-ți mai stric viața.

În seara aceea, pentru prima dată, amândoi au înțeles că dragostea adevărată nu înseamnă control, ci libertate.

A doua zi dimineață, Lenuța s-a trezit și a privit pe fereastră. Banca de sub geam era goală.

A zâmbit ușor și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că în casa lor e liniște. Liniște adevărată.