Mama mea a plecat cu un alt bărbat când aveam 11 ani. Tata m-a crescut singur.

…că mama mea murise.

Pentru o clipă, am rămas nemișcat, cu mâna pe clanță și inima înghețată. Nu știam dacă să simt furie, tristețe sau gol. Polițistul mi-a spus că trebuie să merg să semnez niște acte și, eventual, să mă ocup de înmormântare. Am dat din cap fără să spun nimic, dar în minte îmi răsunau cuvintele ei: „locui în casa unde te-am crescut”.

Când am ajuns la morgă, mi s-a părut că timpul s-a oprit. Pe o targă acoperită cu un cearșaf alb era femeia care m-a născut, dar care m-a lăsat singur atunci când aveam cel mai mult nevoie de ea. Am privit-o și, pentru prima dată după mulți ani, n-am mai simțit ură. Doar o tristețe grea, care mi-a apăsat pieptul.

După formalități, mi-au spus că a lăsat un plic pentru mine. L-am deschis acolo, în tăcere. Înăuntru era o scrisoare, scrisă cu mâna ei tremurată:

„Dragul meu, știu că nu merit să-mi vorbești, dar am sperat că într-o zi vei înțelege. Am greșit. Am crezut că fugind după fericire o voi găsi, dar am pierdut totul. M-am întors prea târziu. Nu vreau să-ți cer iertare, doar să știi că m-am gândit la tine în fiecare zi. Dacă vrei, în lada mea de lemn e ceva ce ți-am păstrat de când erai mic.”

Am închis plicul și m-am dus spre apartamentul mic pe care îl închiriase în ultimul an. Înăuntru era curat, ordonat, dar plin de tăcere. Am găsit lada de care vorbea: o cutie veche, legată cu o panglică albastră. Am deschis-o cu inima strânsă.

Înăuntru erau lucruri mărunte, dar care m-au lovit în suflet: un desen de-al meu din clasa întâi, un ghiozdan rupt, o cană cu inscripția „Mama celui mai bun băiat”, pe care i-o dădusem de 8 martie. Lângă ele era o poză cu mine și tata, făcută în ziua când a plecat. Pe spate scria: „Nu am mai avut curaj să privesc poza asta, dar mi-a fost dor în fiecare zi.”

Am simțit cum îmi curg lacrimile fără să le pot opri. Toată ura, toată mândria mea s-au topit într-o secundă. Am înțeles că, deși a greșit, n-a încetat niciodată să mă iubească. Poate că nu știa cum s-o arate. Poate că viața i-a fost prea grea. Poate că s-a rușinat prea tare să se mai întoarcă.

Am luat lada și am dus-o acasă, în camera unde copilărisem. Tata nu mai era de mult, iar acum simțeam că în casa aceea răsună din nou vocile trecutului. Am pus lada lângă fotografia lui și am aprins o lumânare pentru amândoi.

În seara aceea, am stat pe canapea și m-am gândit cât de scurtă e viața și cât de mult o umplem cu orgoliu. Mi-am dat seama că, dacă aș fi spus un simplu „da, vino”, poate ar fi murit liniștită. Dar n-am făcut-o. Și acum trebuia să trăiesc cu asta.

Totuși, nu voiam să rămân în durere. A doua zi, am mers la biserică și am vorbit cu preotul. Mi-a spus ceva ce mi-a rămas în minte: „Iertarea nu se dă pentru ceilalți, ci pentru tine, ca să te eliberezi.”

Am aprins o lumânare și am spus în gând: „Te iert, mamă. Târziu, dar te iert.”

De atunci, am început să privesc oamenii altfel. Să nu mai judec, să nu mai port povara urii. Pentru că uneori, chiar și cea mai mare greșeală se naște dintr-o inimă care a vrut să fie iubită.

Și, în felul ei, mama mea a rămas mereu aproape. În fiecare seară, când intru în casă și văd lada aceea, simt că nu e doar o cutie cu amintiri. E o dovadă că dragostea nu moare nici când oamenii pleacă. Doar așteaptă, tăcută, să fie iertată.