Ce treabă are sora ta cu banii pe care mi i-a lăsat bunica?

Stas tăcu. Pentru prima dată, în ochii lui nu se mai citea siguranța aia copilărească. Părea pierdut, ca un om care n-a înțeles niciodată cum funcționează lumea din jurul lui.

— Eu doar… voiam să fac un bine, — spuse încet, lăsându-și privirea în farfurie.

— Un bine pentru cine? — Elena ridică vocea, dar nu țipa. Fiecare cuvânt era tăios și clar. — Pentru tine? Pentru ea? Sau pentru amândoi, ca să dormi liniștit că ai fost fratele model?

El rămase mut. Se uita la mâinile ei care tremurau, dar nu de furie, ci de dezamăgire.

— Tu nu înțelegi, Stas. Banii ăia nu sunt doar bani. Sunt ani de iubire, de grijă, de copilărie. Sunt mirosul de plăcinte și vocea care mă striga din curte. Sunt tot ce-a mai rămas din ea…

El își mușcă buza, iar liniștea care se așternu era grea ca plumbul. În afara ferestrei, vântul bătea ușor în geam, ca o bătaie timidă.

Elena se ridică și începu să strângă farfuriile. Mișcările ei erau mecanice, dar în fiecare gest se simțea un reproș mut.

— Eu credeam că vrei același lucru ca mine, — spuse ea fără să-l privească. — O casă, liniște, ceva sigur. Dar tu… tu trăiești într-o lume unde totul se rezolvă cu cadouri și gesturi mari.

— Nu e așa, — murmură el. — Eu doar… voiam s-o ajut.

— Pe mine cine mă ajută, Stas? — întrebă ea brusc, întorcându-se. — Cine mă ajută pe mine să mă simt în siguranță, să nu mai calc pe gheață în fiecare zi, așteptând următoarea ta „idee bună”?

El nu răspunse.

După câteva clipe, Elena puse farfuriile în chiuvetă și rămase cu mâinile sprijinite de margine. Respira adânc, încercând să nu izbucnească.

— Știi ce e ciudat? — spuse ea cu voce joasă. — Eu chiar te iubesc. Dar uneori mă întreb dacă noi trăim aceeași viață.

Stas se ridică de la masă, dar nu se apropie. Se uita la ea ca la o străină.

— Poate că am greșit, — zise el, aproape șoptit. — N-am vrut să te rănesc.

Elena încuviință ușor, dar ochii îi erau reci.

— Știu. Tocmai asta doare cel mai tare.

Se îndreptă spre fereastră și privi afară. În lumina străzii, se vedea aburul care se ridica din coșurile blocurilor. Acolo, în întuneric, îi părea că-l vede pe tatăl ei, stând la poarta casei bătrânești, zâmbind, așa cum o făcea mereu.

— Bunica ar fi zis să nu las pe nimeni să hotărască ce fac cu sufletul meu, — spuse ea încet. — Și banii ăia… sunt parte din el.

Stas dădu un pas în spate. Nu mai era loc de cuvinte.

Elena se întoarse și, pentru prima dată în seara aceea, părea împăcată.

— Mâine mă duc la bancă, — spuse ea. — O să-i mut pe alt cont. Și nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre mașini.

— Cum vrei, — răspunse el încet, știind că undeva, între farfuria cu cartofi și tăcerea care se lăsase, se rupsese ceva ce nu mai putea fi lipit.

Elena stinse lumina și ieși din bucătărie. În cameră rămase doar mirosul de mâncare rece și un ecou al unei seri care trebuia să fie frumoasă, dar s-a transformat într-un sfârșit.

În tăcerea aceea grea, singurul lucru care se mai auzea era vântul care bătea în geam — ca o amintire a tot ce nu se mai putea schimba.