Povești

SOȚUL MEU SE PLÂNGEA CĂ MĂ ODIHNESC PREA MULT

Prima dimineață a început cu alarma de la 6:00. I-am dat un sărut pe frunte, i-am înmânat o listă lungă cu „nimicuri” și am plecat spre birou, unde aveam să stau opt ore într-un scaun și să „mă relaxez”.

La 8:30, am primit primul mesaj:
— „Care copil are alergie la ou? Am făcut omletă și ăla mic a început să plângă.”
Am zâmbit în timp ce-mi beam cafeaua în liniște, pentru prima dată în ani.

Până la prânz, Henry deja părea depășit. Încercase să spele rufe, dar uitase să sorteze culorile. Baia era plină de spumă, iar fetița noastră cea mică desenase cu rujul meu roșu pe pereți.

A doua zi, arăta de parcă trecuseră douăzeci de ani peste el. Tricoul avea pete de piure, iar părul — cândva perfect aranjat — era ciufulit ca al unui cocoș după ploaie.
— „Cum reușești să le faci pe toate?”, m-a întrebat, aproape șoptind.

Dar proba finală a fost sâmbătă. Trebuia să ducă toți copiii la serbarea de la grădiniță, în timp ce eu, la birou, făceam o prezentare în fața echipei.
El a uitat costumasele copiilor, a pierdut pantofii băiatului mijlociu și a ajuns cu zece minute după ce se închisese intrarea.

Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit dormind pe covor, cu unul dintre copii pe burtă și două jucării pe față. Am oftat și am început să strâng prin bucătărie.

Când s-a trezit, Henry s-a ridicat greu, cu ochii roșii.
— „Ai dreptate… Nu e o muncă. E un maraton. Zi de zi. Și eu habar n-aveam.”
A venit spre mine, mi-a prins mâinile și a spus:
— „Îți mulțumesc. Și îmi pare rău. Nu mai spun niciodată că nu faci nimic.”

De atunci, nu doar că a început să mă ajute mai mult, dar a început să-și ia concedii doar ca să „mă înlocuiască” uneori. A spus că e cel mai greu, dar și cel mai important job pe care l-a văzut vreodată.

Pentru prima dată în ani, m-am simțit văzută. Și știți ceva? Uneori, e tot ce avem nevoie. Nu flori. Nu aplauze. Doar să știe cineva că e greu și că, chiar dacă nu purtăm cravată, muncim cu sufletul.

Asta nu-i „relaxare”. E viață. Și, pentru mine, e cea mai frumoasă.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.