Băiatul a arătat spre curtea școlii și a strigat:

Sub rochița roz, pământul s-a crăpat parcă singur, dezvăluind un mic sicriu improvizat din scânduri putrezite. Nimeni nu mai respira. Unii copii au început să plângă, strângându-se în brațele părinților. Învățătoarea și-a dus mâinile la gură, albă ca varul, iar directorul părea să fi îmbătrânit zece ani într-o clipă.

Polițistul s-a aplecat încet, cu mâinile tremurânde. A ridicat capacul scândurilor, și atunci, un murmur înfricoșat a trecut prin mulțime. Înăuntru nu era un trup, ci o păpușă veche, murdară de pământ, cu ochii de sticlă zgâriați și cu părul încâlcit. Totuși, atmosfera era apăsătoare, ca și cum jucăria aceea ascundea ceva mai mult decât părea.

Băiatul s-a apropiat, tremurând din tot corpul. „E a ei… e păpușa surioarei mele…” a șoptit printre lacrimi. Nimeni nu înțelegea. Mama copilului, care între timp sosise chemată de alți părinți, a izbucnit într-un plâns disperat. Întreaga comunitate știa că, în urmă cu doi ani, micuța fetiță a familiei dispăruse fără urmă. Se zvonise că ar fi fost răpită, dar cazul fusese clasat din lipsă de dovezi.

Însă băiatul nu uitase. Zi de zi, visa la sora lui, iar acum, în fața arborelui bătrân din curtea școlii, simțea că ea îl cheamă. „Aici m-a adus… mi-a spus că aici trebuie să vin”, repeta el cu voce sfâșiată.

Polițistul a înțeles că nu e doar o simplă întâmplare. A cerut ca pământul să fie săpat mai adânc. Pe măsură ce lopețile scurmau, fiecare zgomot metalic părea să lovească inimile tuturor. Pământul era greu, umed, dar oamenii nu se opreau.

Și atunci, sub rădăcinile noduroase ale flamboyánului, au descoperit o cutie de metal ruginită. Când au ridicat-o, băiatul a început să țipe: „Acolo e! Acolo e!” Cu mâini nesigure, polițistul a deschis cutia.

Înăuntru erau mai multe obiecte: un pantof mic de copil, o fundă albă pătată de noroi și un șirag de mărgele albastre. Mama copilului a leșinat imediat, recunoscând lucrurile care aparținuseră fiicei sale. Învățătoarea a început să se roage în șoaptă, iar unii părinți și-au făcut cruce, convinși că locul acela fusese martorul unei tragedii ascunse.

Băiatul s-a prăbușit în genunchi lângă cutie și a strigat: „Ți-am spus că e aici… v-am spus…” Lacrimile îi șiroiau pe obraji, iar toată curtea vibra de emoția celor prezenți.

Investigația oficială a început imediat. Poliția a sigilat zona, dar vestea se răspândise deja prin sat. Bătrânii își aminteau că, pe vremea lor, arborele fusese plantat pe locul unde odinioară fusese o casă veche, părăsită după un incendiu. Se vorbea că acel pământ ascundea blesteme, povești nespuse și dureri netămăduite.

Oamenii au început să aducă lumânări și flori, așezându-le la rădăcina copacului. Păpușa a fost așezată deasupra cutiei, ca un semn al amintirii. Nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai glumea. Curtea școlii devenise un altar al durerii, dar și al adevărului.

Directorul, cu ochii umezi, a rostit: „De astăzi, acest loc nu va mai fi un simplu colț de curte. Va fi un loc de reculegere, un loc unde ne vom aminti că niciodată nu trebuie să ignorăm lacrimile unui copil.”

Mama băiatului, după ce și-a revenit, și-a strâns fiul la piept. „Ai fost vocea surioarei tale… ea te-a ales pe tine să-i spui povestea”, i-a șoptit. Copilul plângea în hohote, dar pentru prima dată simțea că durerea lui fusese ascultată.

În săptămânile ce au urmat, satul întreg s-a unit. Oamenii au ridicat o troiță din lemn sculptat lângă arbore, iar în fiecare duminică aprindeau lumânări acolo. Copiii puneau flori, iar bătrânele aduceau colivă și colaci, așa cum se obișnuia la pomeniri. Se transformase într-un obicei al comunității, un semn de solidaritate și credință.

Povestea a ajuns și în presa națională, dar cei din sat știau că, dincolo de articole și știri, rămăsese adevărata lecție: niciodată să nu treci cu vederea vocea unui copil. Pentru că uneori, copiii poartă adevăruri mai grele decât îți poți imagina.

Astfel, curtea școlii, odinioară un loc obișnuit al jocurilor și al râsetelor, devenise un loc sacru. Și de fiecare dată când vântul bătea printre ramurile flamboyánului, oamenii spuneau că aud șoapta unei fetițe: blândă, liniștită, ca o promisiune că sufletul ei își găsise, în sfârșit, odihna.