Iulia a încremenit în ușa apartamentului ei, nevenindu-i să creadă ce vede.

Într-o dimineață, când Iulia s-a dus la bancă, a descoperit că economiile ei aproape dispăruseră. Zeci de plăți către diverse persoane, toate făcute cu cardul ei. Câteva mii de lei se evaporaseră fără urmă.

Inima i s-a strâns. A respirat adânc, sperând că e doar o greșeală, dar când a ajuns acasă, Grigore o aștepta în bucătărie, cu o cafea în mână, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Iubito, să nu te superi, dar am avut nevoie de bani. Ți-am lăsat o notiță pe frigider. O să-ți dau totul înapoi.

— Cât? — a întrebat ea, cu voce joasă.

— Vreo douăzeci de mii… dar stai liniștită, am o lucrare nouă, luna viitoare vin banii.

Atunci a înțeles. Niciun proiect, nicio promisiune nu aveau să-i mai acopere dezamăgirea. În acea noapte, a strâns o valiză și s-a întors la Iași, în apartamentul ei.

Sau, cel puțin, așa credea.

Pentru că acum, un an mai târziu, în pragul ușii, o femeie necunoscută îi spunea că „locuiește acolo cu acordul lui Grigore”.

Lacrimi i-au urcat în ochi, dar le-a șters repede. Nu mai era femeia naivă de odinioară. A sunat imediat la poliție.

Când echipajul a ajuns, femeia a început să plângă:
— Ne-a promis că e apartamentul lui! Ne-a arătat actele, a zis că stăpâna a plecat definitiv la soț și că ne poate lăsa aici cât e plecată…

Iulia a privit în gol. Era clar — Grigore vânduse o poveste și lor, la fel cum îi vânduse și ei iluzii.

După câteva ore, străinii au plecat, iar casa a rămas pustie, dar plină de umbre. Jucării stricate, haine străine, o farfurie cu borș rece pe masă.

Iulia s-a așezat pe canapea și a privit în jur. Tot ce fusese al ei părea pătat de minciună. Dar, pentru prima dată după mult timp, s-a simțit liberă.

A doua zi, a început curățenia. A aruncat tot ce nu era al ei, a spălat podelele, a aerisit fiecare cameră. Cu fiecare mișcare, simțea cum se desprinde de trecut.

Seara, a aprins o lumânare în fereastră și a șoptit:
— Gata, Grigore. Capitolul tău s-a închis.

După câteva luni, viața ei s-a schimbat complet. Și-a deschis propriul birou de arhitectură, a început să colaboreze cu tineri talentați și, pentru prima dată, s-a gândit la viitor fără teamă.

Într-o zi, în timp ce admira o clădire restaurată după planurile ei, o fetiță s-a apropiat și i-a spus timid:
— Doamna Iulia, mama zice că faceți lumea mai frumoasă.

Ea a zâmbit. Poate că nu mai avea dragostea pe care o visase, dar avea ceva mai valoros: liniștea de a fi acasă, în locul care îi aparținea cu adevărat.

Și a înțeles că uneori, pentru a reconstrui o viață, trebuie mai întâi să dărâmi tot ce a fost clădit pe minciună.