El a părăsit-o pentru o tinerică de 20 de ani

În seara aceea, sala era plină de oameni importanți — afaceriști, artiști, prieteni de familie. Muzica se auzea în surdină, paharele se ciocneau ușor, iar ea părea mai strălucitoare ca niciodată. Rochia albastru închis îi accentua silueta, iar zâmbetul ei calm ascundea o furtună de emoții.

Când Radu a intrat, ținând-o de mână pe roșcata aceea tânără, toți s-au întors. O clipă s-a făcut liniște. Ea a ridicat privirea și l-a privit direct în ochi. Nu era furie. Era o liniște care îl speria.

— Bună seara, dragul meu, a spus ea încet, dar clar, cât să audă toată lumea.

Radu a schițat un zâmbet fals, încercând să pară sigur pe el.
— Ana, n-am știut că o să fii aici.

— Nici eu n-am știut că o să aduci o copie ieftină a mea, i-a răspuns, fără să clipească.

Un murmur a trecut printre invitați. Roșcata a roșit brusc, în timp ce Radu a înălbit la față. Dar Ana nu terminase. S-a apropiat de el, a pus paharul pe masă și a spus pe un ton blând:
— În timp ce tu semnai actele de divorț, dragul meu, eu semnam un contract. Cu omul care urma să-ți cumpere firma.

Privirile s-au întors instant spre Radu. El a făcut un pas înapoi, neînțelegând.
— Ce prostii spui? a bâiguit.
— Nu sunt prostii, Radu. Ți-ai lăsat toate hârtiile în birou. Știi, cele pe care eu le-am făcut pentru tine, în toți anii în care te-am ajutat să ridici afacerea. Doar că, din păcate, ai uitat cine deținea semnătura finală.

Tăcerea era apăsătoare. Un bărbat din mulțime, în costum gri, s-a apropiat și a spus calm:
— Doamna Ana are dreptate. Tranzacția e finalizată. Firma e acum sub noua administrație.

Cei din jur au început să șușotească. Radu și-a dus mâna la tâmple, simțind că se prăbușește.
— Nu… nu se poate.

Ana s-a apropiat și mai mult.
— Ba se poate. În timp ce tu alergai după „inspirația tinereții”, eu am muncit să-mi iau înapoi demnitatea. Și am reușit.

El a căzut în genunchi, pierzându-și controlul. Roșcata s-a retras încet, rușinată.
— Ana… te rog… am greșit. Nu știam ce fac, a murmurat el, încercând să-i atingă mâna.

Dar ea s-a dat un pas înapoi.
— Nu te mai obosi, Radu. Nu mai e nimic de reparat. Ai pierdut totul. Pe mine, pe tine și ceea ce ai construit.

Apoi s-a întors spre invitați, și cu un zâmbet sigur, a adăugat:
— Uneori, Dumnezeu nu întârzie cu dreptatea. Doar așteaptă momentul potrivit ca să ne-o arate.

A plecat din sală cu capul sus, în timp ce el rămăsese acolo, pe podeaua rece, cu ochii goi. A doua zi, toată lumea vorbea despre scena de la petrecere.

Dar Ana nu căuta răzbunarea în aplauze. Căuta liniștea. În zilele următoare, a vândut tot ce îi amintea de el și s-a mutat într-o casă mică, la marginea Brașovului. A început să picteze, să-și redescopere viața și să se bucure de lucrurile simple — mirosul cafelei dimineața, ciripitul păsărilor, zâmbetul sincer al oamenilor.

Și, pentru prima dată după mulți ani, s-a simțit liberă.

Într-o scrisoare pe care a scris-o, dar n-a trimis-o niciodată, i-a lăsat un singur rând:
„Mulțumesc, Radu. M-ai pierdut la timp. Altfel m-aș fi pierdut eu.”

Iar viața ei, în sfârșit, a început cu adevărat.