Soțul ei plecase la pescuit, iar vecinul, venit „să împrumute un ciocan”

Alina scotoci prin cutia cu unelte, mirosind ușor a ulei de mașină și fier rece. Fiecare șurubelniță și fiecare patent erau la locul lor, ca și cum Sorin ar fi fost acolo, cu privirea lui atentă și tonul lui meticulos.

— Aha, l-am găsit! — zise ea, ridicând ciocanul și zâmbind scurt.

Dar când se întoarse, îl surprinse pe Mihai privind lung o fotografie de pe raft — o poză de la nunta lor. El părea pierdut în gânduri, cu o expresie greu de citit.

— Frumoasă fotografie, zise încet, fără să-și ridice privirea. — Dar pari altfel acolo… mai vie.

Cuvintele lui îi străpunseră sufletul ca o adiere rece. Nu știa dacă să râdă, să se înroșească sau să se supere.

— Poate pentru că atunci aveam mai multe motive să zâmbesc, spuse ea, fără să se gândească prea mult.

Mihai o privi drept în ochi, iar în tăcerea care se lăsă între ei, se auzi doar ticăitul ceasului din bucătărie. Acel sunet banal căpătase o greutate stranie, de parcă timpul însuși stătea pe loc.

— Sorin e plecat, nu? întrebă el aproape în șoaptă.

— Da, la pescuit. Până duminică.

El dădu din cap și întinse mâna după ciocan. Degetele lor se atinseseră pentru o clipă, dar în acea atingere era ceva ce Alina nu mai simțise de mult: căldură. O scânteie scurtă, periculoasă, dar vie.

Ea își trase repede mâna, prefăcându-se că trebuie să mai caute ceva. Încerca să alunge acel fior, să-și recapete liniștea, dar gândurile i se încurcau. De ce îi tremura inima așa?

— Mulțumesc, Alina. Promit că îl aduc înapoi… întreg, zâmbi Mihai.

— Ține-l cât ai nevoie, răspunse ea, evitându-i privirea.

Când ușa se închise în urma lui, apartamentul păru dintr-odată prea tăcut, prea gol. Alina se așeză din nou la masă, dar cafeaua era rece. În locul liniștii, se instalase un zumzet ciudat — un amestec de curiozitate și vinovăție.

În următoarele zile, Mihai a tot găsit motive să mai bată la ușa ei. Ba un cui care nu voia să stea, ba un bec care pâlpâia. De fiecare dată, el glumea, iar ea râdea, dar în spatele zâmbetelor se năștea o tensiune tăcută, care creștea cu fiecare întâlnire.

Până într-o seară, când el a venit să-i aducă ciocanul înapoi.

— Ți-am zis că-l aduc, nu? glumi el.

Dar nu plecă imediat. Rămase în prag, privind-o lung, cu aceiași ochi care o făceau să uite unde e.

— Alina… știi că meriți mai mult, nu?

Ea simți cum îi fuge pământul de sub picioare.

— Ce vrei să spui?

— Că Sorin… nu e la pescuit. E la Pitești, cu o femeie. Îi sunt instalator de ceva vreme. Azi am fost chemat să repar o țeavă la apartamentul ei. Și i-am văzut împreună.

Alina simți cum aerul i se oprește în piept.

— Ești sigur? șopti ea.

— Mi-aș dori să nu fiu. Dar da.

Tăcerea care urma fu grea ca plumbul. Alina se prăbuși pe scaun, cu ochii în lacrimi. Totul se dărâma în jurul ei.

Mihai se apropie încet, îi puse mâna pe umăr, fără un cuvânt. Ea nu se mai ferea. Plângea în tăcere, iar el stătea acolo, lângă ea, ca un om care știe ce înseamnă durerea.

În dimineața următoare, Alina a privit lung ciocanul de pe masă. Obiectul acela banal îi schimbase viața. Cu el se prăbușise o minciună, dar se născuse curajul.

A deschis fereastra, a inspirat adânc aerul rece de toamnă și a zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, zâmbetul ei era adevărat.

Pentru că în sfârșit înțelesese: uneori, viața lovește ca un ciocan — dur, neașteptat, dar necesar. Ca să spargă lanțurile care te țin captiv și să te lase să respiri din nou.