— „Nici măcar nu-și permite clasa economică”, a spus tata pe aeroport, cu o voce plină de dispreț

Căpitanul Radu mi-a deschis ușa avionului și mi-a făcut semn să urc. Mirosul metalic amestecat cu cel fin de piele nouă m-a lovit din plin. Nu mai fusese niciodată într-un asemenea loc. Pereții interiori erau îmbrăcați în crem și bej, mesele aveau inserții din lemn lucios, iar scaunele arătau mai confortabile decât orice canapea de acasă.

— „Bine ați venit, doamnă Popescu. Domnul Ionescu vă așteaptă deja la bord”, a spus căpitanul cu un zâmbet discret.

Am clipit surprinsă. Domnul Ionescu — directorul general al Artemis Aerospace. Îl știam doar din interviurile online, un om care schimbase tot ce însemna aviația privată în România.

M-a întâmpinat cu o strângere de mână caldă și sigură.
— „Mă bucur să te cunosc, Andreea. Am citit proiectul tău despre motoarele ecologice. Genial. Am vrut să discutăm față în față.”

Am înghițit în sec, încercând să-mi adun cuvintele.
— „Mulțumesc, domnule Ionescu. Nu mă așteptam la… un asemenea interviu.”

A zâmbit. — „Nici eu nu mă așteptam ca o studentă din provincie să trimită cea mai inovatoare lucrare din ultimii ani. Zborul ăsta e doar începutul.”

Avionul s-a ridicat ușor, iar inima mi-a bătut tare. Am privit pe geam cum pista rămânea în urmă, micșorându-se până la o linie argintie. Nu știam dacă plângeam de bucurie sau de ușurare.

Timp de o oră, am vorbit despre idei, despre visuri și despre planuri. Domnul Ionescu asculta atent, iar la final mi-a spus simplu:
— „Vreau să lucrezi cu noi. Salariul de început: 18.000 de lei pe lună. Dar, mai mult decât atât, vreau să-ți demonstrez că locul tău e acolo unde ai curaj să visezi.”

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată, cineva mă vedea cu adevărat. Nu prin ochii tatălui meu, nu prin comparația cu Elena. Doar… pe mine.

Când avionul a aterizat, am coborât cu pași siguri. Pe pista mică din București, vântul îmi flutura părul, iar soarele mă orbea. Am zâmbit. În sfârșit, viața mea decola.

Tata și Elena aflaseră, evident, dintr-o postare de presă. Titlul era peste tot:
„Tânăra ingineră româncă angajată la Artemis Aerospace după ce și-a impresionat CEO-ul cu o idee revoluționară.”

Au încercat să mă sune. De mai multe ori. Dar de data asta, n-am mai răspuns.
Am pus telefonul pe modul silențios și am privit înainte.

Pentru prima dată, nu mai mergeam pe drumul ales de alții.
Pentru prima dată, eram eu la manșă.

Și am știut, în adâncul inimii mele, că mama ar fi fost mândră.