Au trimis-o la șeic în bătaie de joc — să vadă și el cum e să iubești o urâțenie!…

— Da, — a răspuns Eliana, cu voce curată și fermă. Nu și-a coborât privirea.

— Mama ta m-a asigurat în scrisoare că ești o mireasă exemplară: vorbești trei limbi, cânți la pian și cunoști toate regulile etichetei.

Eliana a zâmbit ușor, un zâmbet neașteptat în acel loc solemn.

— Mama mea, Înălțimea Voastră, fie se înșală, fie v-a înșelat. N-am mai atins clapele pianului de când aveam zece ani. Obișnuiesc să citesc poezii cu voce tare când sunt singură, și o fac, spun unii, prea pasional. Și… nu știu deloc să mă prefac.

Șeicul și-a încruntat sprâncenele.

— Atunci care este rostul prezenței tale aici?

Eliana a ridicat bărbia, iar în ochii ei s-a aprins o lumină pe care șeicul n-o mai văzuse de mult — o flacără a demnității.

— Poate n-am niciun rost aici, — a spus ea liniștit. — Sau poate am fost trimisă ca să vă amintiți ce înseamnă să priviți un om, nu o alianță.

Pentru o clipă, tăcerea a fost deplină. Apoi, șeicul s-a ridicat, lent, ca un munte care prinde viață. Se apropie de ea fără grabă, iar fiecare pas răsuna ca o bătaie de inimă în golul imens al sălii.

— Ești prima femeie care îndrăznește să-mi vorbească așa, — a spus el cu o urmă de uimire.

— Poate pentru că sunt prima care n-are nimic de pierdut, — i-a răspuns ea.

În acea seară, când soarele s-a scufundat în nisip, Eliana a fost lăsată singură în grădina palatului. Părea un colț de vis — fântâni care cântau în șoaptă, trandafiri ce miroseau a tămâie, și stele care se nășteau una câte una pe cer. Acolo, pentru prima oară, a simțit că tăcerea nu o apasă, ci o ascultă.

Zilele care au urmat au fost stranii. Nimeni nu i-a spus dacă fusese acceptată sau nu. Era invitată la cinele regale, dar stătea mereu la capătul mesei, departe de tron. Îl vedea doar din profil — mereu impasibil, rece, dar din când în când privirea lui o căuta.

Într-o noapte, o furtună de nisip s-a abătut peste palat. Vântul urla ca o fiară, și slujnicele se ascunseseră tremurând. Eliana a ieșit pe terasă, fără să știe de ce. Vedea doar întunericul care se năpustea peste tot. Deodată, cineva a apucat-o de braț și a tras-o înăuntru. Era el.

— Ești nebună? — a strigat, dar vocea îi tremura.

— Poate. Dar nu mai suportam să mă ascund de viață, — a spus ea, privindu-l drept în ochi.

Pentru prima dată, șeicul a zâmbit. Nu rece, nu ironic — ci obosit, omenesc.

În zilele care au urmat, a început să o cheme în bibliotecă. Discutau despre poezie, despre lumea din afară, despre oameni. Ea îi vorbea despre ploaia care miroase a pământ reavăn, despre sate românești în care bătrânii stau la poartă și zâmbesc oricărui trecător. El o asculta și, fără să-și dea seama, începea să respire altfel.

Într-o seară, Eliana l-a întrebat:
— De ce ți-e cel mai frică?

El a tăcut mult, apoi a spus:
— Să iubesc din nou.

Ea a întins mâna și a pus-o peste a lui.
— Atunci e timpul să-ți înfrunți frica.

Timpul a trecut, și zvonurile au început să curgă: șeicul, omul de piatră, se schimba. Nu mai era rece, nu mai era distant. Palatul prindea viață, iar oamenii zâmbeau.

Într-o dimineață, în fața curții întregi, el a căzut în genunchi în fața ei, îmbrăcat în alb, cu ochii plini de lumină.

— Tu ești destinul meu, — i-a șoptit.

Și atunci toți au înțeles: femeia pe care o trimiseseră în batjocură devenise regina inimii celui mai puternic om al deșertului.

Iar Eliana, fata care nu știa să se prefacă, a dovedit că adevărul, spus cu demnitate, poate cuceri chiar și un suflet împietrit de putere.