Dimineața de după înmormântarea soțului meu, care fusese soldat

Când poarta s-a deschis, toți s-au oprit din mișcare. În curte a intrat o mașină neagră, elegantă, care s-a oprit chiar în fața ușii. Din ea a coborât un bărbat în costum, cu o mapă sub braț.

„Doamna Maria Popescu?” a întrebat el, privind peste ochelari.

„Da”, am răspuns, calmă, în timp ce Radu și Patricia se uitau confuzi.

„Sunt avocatul familiei Popescu. Domnul Mihai mi-a lăsat instrucțiuni clare în caz de deces. Vă rog să-mi permiteți să citesc testamentul.”

Patricia a scos un chicot scurt, nervos. „Ce prostii mai sunt și astea? Totul e al nostru! E casa familiei!”

Avocatul a deschis mapa și a început să citească, vocea lui răsunând în tăcerea din sufragerie.

„Prin prezenta, eu, Mihai Popescu, las întreaga proprietate, conturile bancare și bunurile aflate pe numele meu soției mele, Maria Popescu. Părinților mei, le las doar fotografia din ziua nunții noastre, ca amintire. Poate așa își vor aminti ce înseamnă iubirea.”

Patricia a înlemnit. Radu a rămas cu trabucul atârnat între degete.

„Asta e fals!” a izbucnit el. „Mihai n-ar fi făcut așa ceva!”

„E semnat și legalizat la notar, domnule”, a spus avocatul rece. „Și, conform ultimei sale dorințe, aveți la dispoziție o oră să părăsiți proprietatea.”

Am privit cum li se schimonoseau fețele. Pentru prima dată, nu mai simțeam frică. Doar liniște.

Când au plecat, casa părea din nou a mea. Am mers până la peretele cu medalii, le-am așezat la loc și am aprins o lumânare pentru Mihai.

„Ți-ai făcut dreptate, dragul meu”, am șoptit. „Până la capăt.”

A doua zi, am început să primesc telefoane. Mihai nu-mi lăsase doar casa. Într-un fișier ascuns, avocatul a găsit și o scrisoare: „Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Dar știu că te vor încerca. Așa că am deschis contul comun, în care e tot ce am economisit — pentru tine și visul nostru.”

Erau aproape 400.000 de lei.

Am plâns, dar nu de durere, ci de recunoștință. Acel om, chiar și după moarte, mă protejase.

Am renovat casa, am păstrat curtea plină de flori — așa cum îi plăcea lui. Apoi am început să lucrez cu soțiile altor militari, ajutându-le să se ridice după pierdere.

În fiecare dimineață, trec pe lângă fotografia lui Mihai din uniformă. Zâmbește calm, de parcă mi-ar spune: „Vezi? Ți-am spus că n-ai de ce să te temi.”

Și de fiecare dată, îi răspund în gând:
„Ai avut dreptate, iubirea mea. N-am fost niciodată singură. Doar în misiune.”