„Lasă-mă să încerc.”

Andrei a rămas câteva secunde fără să spună nimic.

Ca medic, fusese învățat să creadă în studii, în protocoale, în tratamente testate. Dar ca tată… ca tată simțea că ceva îl apasă în piept.

S-a uitat din nou la Valeria.

Fetița zâmbea. Un zâmbet rar, pe care nu-l mai văzuse de zile întregi.

— Ce fel de exerciții? a întrebat încet.

Matei s-a luminat la față, ca și cum cineva îi dăduse voie să respire.

— Simple. Mama zicea că trebuie făcute cu blândețe. Fără forțat. Cu răbdare.

Andrei a ezitat din nou.

Asistentele treceau pe hol. Terapeutul urma să iasă din sală.

— Bine, a spus într-un final. Cinci minute. Atât.

A deschis ușa sălii de recuperare.

Matei a intrat timid, parcă temându-se să nu fie alungat. S-a apropiat de Valeria fără grabă și i-a vorbit pe un ton cald, ca unui prieten vechi.

— Bună, Valeria. Eu sunt Matei.

Fetița a scos un sunet scurt, ca un chicot.

Matei s-a așezat pe podea, în fața ei, și a început să-i atingă ușor tălpile, apoi gleznele. Mișcări mici, lente, aproape ca o joacă.

Andrei privea cu inima bătându-i în urechi.

După câteva minute, Valeria a tresărit.

Un deget de la picior s-a mișcat.

— Ai văzut? a șoptit Matei. Așa făcea și sora mea.

Andrei a simțit cum i se taie picioarele.

Terapeutul, intrat între timp, a încremenit.

— Domnule doctor… a murmurat el.

Valeria a mișcat din nou piciorul. De data asta mai clar.

Nu era un miracol peste noapte. Dar era ceva. Ceva ce nu mai văzuseră.

Andrei a înghițit în sec.

— Matei… unde e mama ta acum?

Băiatul și-a plecat privirea.

— Nu mai e. Nici sora mea.

Tăcerea a umplut sala.

În ziua aceea, Andrei nu a chemat paza.

A cumpărat două cornuri calde de la chioșcul din colț și un ceai fierbinte. A stat cu Matei pe banca din fața spitalului și l-a ascultat.

Povestea lui era simplă și grea. Prea grea pentru un copil.

În săptămânile care au urmat, Matei a venit zilnic. Sub supravegherea terapeuților, a arătat exact ce învățase de la mama lui. Exerciții blânde. Repetate. Fără disperare.

Valeria a început să-și miște picioarele mai des.

Apoi să se ridice puțin.

Apoi să stea sprijinită.

La trei luni după prima întâlnire, Valeria a făcut doi pași, ținută de mâini.

Andrei plângea fără rușine.

Într-o dimineață rece de toamnă, Valeria a mers singură, trei pași șovăitori, spre Matei.

Sala a izbucnit în aplauze.

În aceeași zi, Andrei a semnat actele.

Matei nu s-a mai întors pe bancă.

Astăzi, Valeria aleargă prin parc.

Iar Matei merge la grădiniță, cu ghiozdan în spate și pâine caldă în ghiozdan.

Andrei spune tuturor același lucru:

— Uneori, lecțiile cele mai mari vin de la cei care n-au nimic. Dar dau tot.