Când am mers la casa fostei mele soții, după 5 ani de la divorț, am rămas împietrit

Era o fotografie înrămată cu grijă, așezată deasupra patului. În ea, eu și Alina zâmbeam, îmbrăcați în haine de mire și mireasă, ținându-ne de mână în fața bisericii din sat. Chipurile noastre erau tinere, pline de speranță, de visuri și promisiuni.

Am simțit cum mi se înmoaie picioarele. M-am apropiat încet, cu mâinile tremurând, atingând geamul rece al ramei.

— De ce o mai ții? am întrebat, abia șoptind.

Alina a zâmbit amar și a spus:
— Nu pot să o arunc. A fost singura zi în care m-am simțit completă.

Am rămas tăcut, incapabil să găsesc un răspuns. În colțul camerei, o cană cu ceai aburea ușor, iar un halat de baie atârna pe spătarul scaunului. Totul era modest, dar curat.

— N-ai recăsătorit? am întrebat, încercând să par degajat.

— Nu, a spus ea simplu. Apoi a adăugat, cu un oftat:
— Nu toți oamenii primesc a doua șansă la iubire.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice. M-am așezat pe marginea patului, privind podeaua, în timp ce ploaia bătea în geam.

— Nici eu, am spus în cele din urmă.

Tăcerea care a urmat a fost grea. Doar sunetul ploii umplea camera, ca o muzică tristă.

Apoi am zărit o jucărie de pluș, veche și uzată, așezată pe noptieră. O mică ursuleață roz.

— A cui e? am întrebat uimit.

Alina a întors privirea și a spus:
— A fetiței pe care am adoptat-o acum trei ani.

Am rămas fără glas.

— A fost o decizie grea, a continuat ea. Dar într-o zi, am trecut pe lângă un centru de plasament. Am văzut-o pe ea — mică, slabă, cu o păpușă stricată în brațe. Am știut pe loc că trebuie să o iau acasă.

— Unde este acum?

Alina a zâmbit ușor.
— La școală. Se numește Mara. Are opt ani.

Am simțit cum mi se strânge inima. O parte din mine voia să fug, să plece înainte ca trecutul să mă înghită din nou. Dar alta voia să rămână, să repare tot ce fusese distrus.

— Și trăiți doar voi două aici?

— Da, dar ne descurcăm. Nu avem mult, dar avem liniște.

M-am ridicat și am privit din nou fotografia. Mă simțeam vinovat. Poate că eu fusesem cel slab. Poate că dragostea noastră nu murise niciodată, doar fusese acoperită de durere și tăcere.

— Alina, am spus încet, privind-o în ochi. Dacă ți-aș spune că nu te-am uitat niciodată, m-ai crede?

Ea a rămas nemișcată câteva secunde, apoi și-a mușcat buzele.
— Nu-mi spune vorbe pe care le-am așteptat prea mult timp, Mihai.

M-am apropiat de ea, i-am luat mâinile reci în ale mele și am spus:
— Nu sunt vorbe. E adevărul. Am fost un prost. M-am ascuns în muncă, în singurătate, dar în fiecare zi te-am căutat în altele.

Lacrimile i-au apărut în colțul ochilor. A vrut să spună ceva, dar n-a putut. În locul cuvintelor, și-a rezemat fruntea pe pieptul meu.

Ploaia s-a domolit. Liniștea se așternuse peste tot. În acel moment, am știut că nu mai voiam să plec.

Trecutul nu mai putea fi schimbat, dar prezentul era în mâinile noastre.

După câteva minute, o voce subțire s-a auzit de la ușă:
— Mamă, am venit!

O fetiță cu părul prins în două codițe a intrat în cameră. Când m-a văzut, s-a oprit, puțin rușinată.

Alina a zâmbit printre lacrimi.
— Mara, el este… un vechi prieten.

Fetița a venit și mi-a întins o bomboană din palma ei mică.
— Poftiți, domnule. E ultima mea, dar o împărțim.

Atunci am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani de zile: pace.

Poate că viața nu ne dă întotdeauna ce vrem, dar uneori, când inima rămâne deschisă, ne oferă o a doua șansă — chiar și după ce credeam că totul e pierdut.