La grădina zoologică, o fetiță mică se juca cu o vidră, o mângâia și râdea de fericire

— Vidra noastră nu se comportă așa fără motiv, a rostit bărbatul, cu o privire îngrijorată. Ea reacționează doar când simte ceva… ceva ce oamenii nu pot simți.

Mama a încremenit. Tatăl a făcut un pas înainte, de parcă voia să se asigure că a auzit bine.
— Ce vreți să spuneți? — a întrebat el, încercând să păstreze calmul.

Angajatul a oftat adânc.
— L-am văzut de multe ori. Luna a fost crescută de o echipă de veterinari după ce fusese rănită. De atunci, simte când un om e bolnav… mai ales copiii. Nu știm cum, dar întotdeauna a avut dreptate.

Un fior rece i-a străbătut pe amândoi. Fetița, fără să înțeleagă ce se întâmplă, ținea un pluș în brațe și zâmbea.
— Poate e doar o coincidență, — a spus mama, încercând să se convingă pe sine. — Copilul e bine, doar a mâncat înghețată și e fericită.

Dar bărbatul dădu din cap.
— Poate, dar vă rog, mergeți la spital. Nu vreau să vă sperii, dar e mai bine să verificați.

Câteva ore mai târziu, familia se afla la camera de gardă. Doctorița, o femeie tânără, a ascultat povestea lor cu o sprânceană ridicată.
— O vidră care simte boli? Asta n-am mai auzit, — a spus ea zâmbind. — Dar hai să facem totuși niște analize.

Timpul trecea încet. Fetița glumea cu asistenta, iar mama se frământa pe scaun. Tatăl se uita mereu la ceas.
Apoi, ușa s-a deschis. Doctorița avea o privire ciudată — serioasă, dar blândă.
— Nu știu cum să vă spun, — a rostit ea încet. — Analizele arată că fetița are o infecție la stomac. Nu e gravă, dar putea deveni, dacă nu o descopeream azi.

Mama a simțit cum i se taie picioarele. Tatăl a închis ochii, încercând să-și adune gândurile.
— Adică… vidra a simțit asta? — a întrebat el uimit.
— Nu pot explica științific, — a spus medicul. — Dar cred că azi cineva a avut mare grijă de voi.

Câteva zile mai târziu, fetița era din nou veselă, alergând prin curte cu un zâmbet larg. Părinții vorbeau pe terasă, ținând în mâini câte o cană de ceai.
— Să știi că nu pot să nu mă gândesc la Luna, — a spus mama. — Dacă nu era ea, poate nici n-am fi aflat la timp.
— Da, — a răspuns tatăl, privind spre cer. — Uneori, Dumnezeu trimite ajutor de unde nu te aștepți. Chiar și sub forma unei vidre.

În weekendul următor, s-au întors la grădina zoologică. Fetița ținea un desen colorat, cu o vidră care zâmbea. Când au ajuns la țarcul Lunei, animalul s-a apropiat din nou, liniștit, privind-o în ochi.

Fetița i-a spus încet:
— Mulțumesc, Luno.

Vidra a scos un sunet ușor, ca un chicot, și s-a scufundat în apă.
Mama a simțit cum îi dau lacrimile.

Unii ar spune că e doar o întâmplare. Alții — că e un miracol. Dar pentru acea familie, era o dovadă că binele se întoarce mereu la cei cu inimă curată.

Și de atunci, de fiecare dată când treceau pe lângă o apă limpede, fetița se uita atentă, sperând să mai vadă o dată o pereche de ochi blânzi care i-au schimbat viața.