Proprietarul unui restaurant a țipat la femeia care spăla vase și a obligat-o

Când a rămas singură în bucătărie, fata s-a sprijinit de perete și a închis ochii. Simțea cum îi tremură mâinile, dar nu de frică, ci de hotărâre. În minte i-au revenit amintiri din copilărie, de acasă, de la mama. O vedea cum frământa aluatul pentru pâine și cum îi spunea mereu: „Să pui suflet în ce faci, copilă, că altfel nu iese bine.”

A tras aer adânc în piept și s-a apucat de treabă. A scos din frigider ce găsise: niște carne proaspătă, câteva legume, puțină smântână și condimente simple. În timp ce tăia, mirosea și amesteca, mișcările ei au devenit tot mai sigure. Parcă o ghida amintirea mamei ei.

Într-o oră, pe aragaz fierbea o supă limpede de legume, iar în cuptor se rumenea un mușchiuleț în sos de smântână și usturoi. Pe blatul din față, ea a aranjat o salată colorată, simplă, dar frumoasă, ca de sărbătoare.

Când proprietarul a intrat în bucătărie, a ridicat o sprânceană și a râs disprețuitor.
– Ce-i asta? Ce bucătărie de țărancă e asta? Crezi că o să le placă așa ceva?

Ea n-a zis nimic. Doar a privit farfuriile, ca și cum ar fi fost gata de o bătălie.

Când oaspeții au sosit – oameni îmbrăcați elegant, veniți să discute o afacere cu proprietarul – el le-a zâmbit fals și a spus:
– Azi avem un experiment. Vă servește noua noastră… spălătoreasă de vase. A vrut să gătească ea!

Toți au râs. Fata a simțit cum i se strânge inima, dar a mers înainte. Așezând farfuriile pe masă, a zâmbit politicos și s-a retras în tăcere.

După câteva minute, sala s-a umplut de un miros care i-a făcut pe toți să tacă. Oaspeții au început să guste. Primul bărbat, un domn mai în vârstă, a ridicat privirea și a zis scurt:
– Cine a gătit asta?

Proprietarul a zâmbit ironic:
– Ea. Fata care spală vase.

– Atunci vreau s-o felicit. N-am mai mâncat ceva atât de bun de multă vreme.

Liniște. Proprietarul a încremenit. Toți ceilalți au început să dea din cap aprobator, lăudând gustul, echilibrul aromelor, felul în care arăta mâncarea.

În loc să se bucure, proprietarul simțea cum i se umflă obrajii de furie. N-a spus nimic, dar când oaspeții au plecat, s-a repezit spre ea.
– Ai avut noroc, ai înțeles? Noroc!

Ea s-a uitat la el cu un calm neașteptat.
– Poate că nu e noroc, domnule. Poate că e doar muncă și respect pentru oameni.

Cuvintele ei au tăiat mai adânc decât orice insultă. El a rămas fără replică. În zilele următoare, tot orașul a început să vorbească despre restaurantul unde „fata de la vase” gătește ca un chef adevărat.

Oamenii veneau special s-o vadă. Proprietarul, prins în propriul joc, a trebuit s-o lase să lucreze în bucătărie. Dar curând, un alt local i-a oferit un loc mai bun. A plecat fără să se uite înapoi.

Câțiva ani mai târziu, pe ușa unui restaurant nou din același oraș scria cu litere mari: „La Maria – cu drag din suflet.”

Și oricine gusta din mâncarea ei spunea același lucru: „Se simte că e făcută cu inimă.”
Pentru că așa era. Din inimă curată, născută din umilință, dar crescută cu demnitate.