Câinele meu, în ultima vreme, tot urca pe dulapurile de sus și mârâia tare

M-am oprit. Mâna mi s-a oprit pe marginea scării, iar lanterna a tremurat ușor. Din spatele grilajului, două puncte mici, lucioase, mă priveau. N-aș putea spune dacă erau ochi… dar străluceau.

Am înghețat. Rică mârâia jos, cu blana zburlită și coada între picioare. În clipa următoare, s-a auzit un foșnet, apoi un mic trosnet metalic.

Am făcut un pas înapoi pe scară, dar curiozitatea m-a ținut locului. Am apropiat lanterna. În spațiul dintre perete și țeava de aerisire era ceva… o bucată de material, ca o pungă mototolită. Dar pe ea era ceva scris. M-am întins cu grijă și am tras-o afară. Era un plic vechi, prăfuit, legat cu sfoară.

Pe față scria: „Pentru cel care va găsi.”

Am coborât repede, cu plicul în mână. Rică mă urmărea cu privirea, dar nu mai mârâia. Doar respira greu, de parcă își făcuse datoria.

Am așezat plicul pe masă. Hârtia era galbenă, sfărâmicioasă. Înăuntru erau mai multe bancnote vechi, de pe vremea comunismului, și o hârtie scrisă de mână. Literele tremurau, dar se puteau citi:

„Dacă citești asta, înseamnă că am plecat. Nu am avut încredere în nimeni. Banii ăștia nu-mi aduc liniștea, dar poate o vor aduce altcuiva. Lasă-i pentru ceva bun, pentru o faptă curată.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era o comoară mare — poate vreo douăzeci de mii de lei vechi, fără mare valoare acum. Dar mesajul m-a lovit mai tare decât orice bancnotă.

M-am uitat la Rică. El, cu ochii blânzi, s-a întins pe podea, mulțumit.

A doua zi, am dus plicul la primărie. Secretara a râs:
— Dom’le, sigur nu e de la vreo babă din blocul vecin?

Dar eu știam că nu era glumă. În colțul foii, sub semnătură, scria un nume vechi, aproape șters — „Ion V.”. Un nume despre care, mai târziu, am aflat că aparținea unui fost proprietar al apartamentului meu, dispărut fără urmă în anii ’80.

N-am păstrat banii. I-am donat la un adăpost pentru câini. Mi s-a părut cel mai potrivit lucru pe care-l puteam face.

În noaptea următoare, Rică n-a mai lătrat. A dormit liniștit, la picioarele mele.
Iar eu… pentru prima dată după mult timp, am simțit pace în casă.

Poate că unele lucruri nu se explică. Poate că un câine simte mai mult decât omul. Dar atunci am înțeles un lucru simplu: uneori, liniștea vine doar după ce descoperi ce te apasă, chiar dacă e ascuns de ani întregi, sus, într-un colț prăfuit al casei.