A COBORÂT DIN TREN ȘI A GĂSIT MOARTEA ÎN PRAGUL CASEI

Femeia s-a apropiat încet, trăgând căruciorul pe drumul de pământ. Se vedea că ezită, că nu știe dacă să spună tot sau să-l cruțe. Grigore simțea cum i se înnoadă respirația, ca și cum lumea întreagă atârna de răspunsul ei.

„Nastasia… nu mai locuiește aici”, a rostit femeia în șoaptă, ferindu-și privirea. „A plecat după ce a născut.”

Un pumn în stomac ar fi durut mai puțin. Grigore a simțit că se clatină, dar femeia i-a întins brațul, sprijinindu-l.

„Și copilul? Unde e copilul?” a întrebat el cu voce tremurată.

Femeia a ridicat discret colțul păturicii din cărucior. Un băiețel cu ochi mari, albaștri ca ai lui, dormea liniștit, cu pumnii strânși.

„Ea mi l-a lăsat… să am grijă de el până se pune pe picioare”, a spus femeia. „A zis că o să se întoarcă… dar au trecut trei luni.”

Lacrimile lui Grigore au căzut direct pe marginea căruciorului. Nu știa dacă să plângă de dor, de vină sau de ușurarea că măcar copilul era în viață, acolo, la câțiva pași de el.

„Pot… pot să-l iau în brațe?” a întrebat cu glas stins.

Femeia a dat din cap. Grigore a ridicat băiețelul ușor, ca pe o taină, ca pe un lucru pe care nu avea voie să-l scape. Pentru prima dată în multe luni, a simțit că se poate ridica din genunchii durerii.

„Cum îl cheamă?” a întrebat el, lipindu-și fiul de piept.

„I-a pus numele Ilie”, a spus femeia. „A zis că e numele bunicului lui.”

Inima lui Grigore s-a strâns. Tatăl lui, plecat prea devreme, rămăsese totuși în lume prin acest copil. Nu știa dacă să râdă sau să plângă.

„Unde a plecat Nastasia?” a întrebat, de data asta cu o brumă de putere în voce.

Femeia a oftat. „La oraș. La Cluj. A zis că trebuie să găsească de lucru. Era speriată, singură, fără sprijin. A crezut că tu nu te vei mai întoarce… că ai uitat-o.”

Cuvintele îi sfâșiau sufletul. Știa că greșise. Lăsase în urmă o iubire și o viață, crezând că timpul rezolvă tot. Dar timpul nu repară nimic dacă tu nu faci nimic.

„O să merg după ea”, a spus, strângând copilul și mai tare.

Femeia a zâmbit slab. „Așa trebuie, Grigore. Dar ia-l pe Ilie. E al tău.”

A rămas câteva clipe în tăcere, cu vântul aducând miros de fân uscat și păsări coborând spre râu. În liniștea aceea, Grigore a înțeles că nu mai e băiatul care plecase la armată. Era tată.

S-a întors spre casa părăsită a copilăriei. Ușa scârțâia, dar el a intrat hotărât. A scuturat praful, a deschis ferestrele, a adus apă, a încălzit lapte pentru copil. Fiecare gest îl vindeca puțin, ca și cum și el, și casa renașteau din aceeași durere.

Au trecut două zile. Și în a treia zi, cu Ilie legat la piept în hamul cusut de mama lui cu ani în urmă, Grigore a pornit spre gară. Știa că îl așteaptă un drum greu, dar și mai bine știa că viața nu te întreabă dacă ești pregătit.

Trenul spre Cluj a venit cu huruitul lui obișnuit. Grigore a urcat, ținându-și copilul aproape. Uitându-se pe geam la satul care se micșora în zare, a simțit că nu fuge de trecut, ci aleargă spre un viitor.

În Cluj, zgomotul orașului l-a lovit ca o avalanșă. Dar nu s-a oprit. Întreba oamenii, intra în magazine, în piețe, la brutăria unde știa că Nastasia visase să lucreze. Niciun răspuns.

Până când, într-o după-amiază, o femeie a ieșit dintr-un bloc vechi și a rămas împietrită, cu punga de pâine în mână.

Era ea.

Ochii li s-au întâlnit, și timp de câteva secunde lumea a tăcut. Nastasia și-a dus mâna la gură când l-a văzut pe Ilie.

„Grigore… tu… ai venit?”

El a făcut câțiva pași spre ea, simțind cum i se rupe învelișul de vină și teamă.

„Am venit să-mi iau familia acasă”, a spus.

Nastasia a izbucnit în plâns, iar Ilie a întins mâna spre ea, de parcă recunoștea ceva vechi și drag.

Și, în mijlocul orașului agitat, îmbrățișați toți trei, Grigore a simțit pentru prima dată că viața îi mai dădea o șansă.

Și că, de data asta, nu avea să o mai piardă.