După 10 zile în spital, m-am întors acasă gândindu-mă că, în sfârșit, o să mă odihnesc.

Marta a ajuns într-o oră, gâfâind de emoție. Când a intrat în cameră și m-a văzut cu ochii roșii și cutiile lângă mine, a înțeles totul fără să-i spun. Mi-a luat mâinile reci între ale ei și a șoptit: „Elena, nu te lăsa. Ai încredere în mine.”

A scos din geantă un dosar gros, prăfuit pe margini. Era plin cu acte, chitanțe, și un registru pe care îl ținusem eu cu ani în urmă, pe când Andrei trăia. În el erau toate dovezile că terenul și casa fuseseră cumpărate de noi înainte ca Daniel să se fi căsătorit. Marta, care lucrase la primărie înainte de pensionare, știa exact ce înseamnă fiecare semnătură.

„Uite, aici, contractul de vânzare-cumpărare original, și aici, extrasul de carte funciară. Nimeni nu poate contesta asta”, mi-a spus hotărâtă. Am simțit o rază de speranță după atâta durere.

În zilele următoare, Marta a mers cu mine peste tot – la notar, la poliție, la o avocată tânără care ne-a primit fără să ne ceară bani în avans. „E clar că au profitat de semnătura dumneavoastră cât erați în spital”, a spus avocata, uitându-se cu indignare la acte. „Dar vom face plângere. Și dacă e nevoie, mergem până în instanță.”

Am început o luptă lungă, dar de data asta nu mai eram singură. Marta era mereu lângă mine, mă încuraja, îmi aducea ceaiuri și mă făcea să râd din când în când. De fiecare dată când durerea de șold mă doborâa, îmi aminteam de Andrei și de cât a muncit pentru casa noastră. Nu puteam lăsa totul să se piardă.

Într-o dimineață, după aproape două luni, am primit vestea pe care o așteptam. Tribunalul suspendase actul de împuternicire până la clarificarea situației. Aveam din nou o șansă. Când am ieșit din sala de judecată, am simțit pentru prima dată în mult timp că pot respira. Marta m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Ți-am zis eu, dragă, că dreptatea nu moare, doar se lasă așteptată.”

Câteva zile mai târziu, Daniel m-a sunat. Vocea lui era tremurată, plină de regret. „Mamă, n-am știut tot ce a făcut Valeria… M-a manipulat. Te rog, iartă-mă.” Am închis ochii. O parte din mine voia să țipe, alta voia doar pace. „Nu te mai învinovăți, fiule. Eu am învățat că nu-i casa cea care face o familie, ci inima.”

Am mers din nou la casa albă cu poartă albastră. De data asta, nu pentru a cere, ci pentru a închide un capitol. Am privit peretele unde Andrei și cu mine pictaserăm o floare de vișin, simbolul nostru. Am atins zidul rece și am șoptit: „Mulțumesc, Andrei. M-ai învățat să nu renunț.”

La câteva luni, am reușit să-mi recuperez casa. Valeria și părinții ei au plecat fără să privească înapoi. Daniel s-a mutat la o garsonieră și venea des la mine, încercând să repare ce se putea. Eu am redecorat grădina, am pus trandafiri roșii și o bancă mică unde stau seara și privesc apusul.

Viața mi-a arătat că uneori pierzi totul ca să înveți cât de puternic poți fi. Iar azi, când privesc fotografia cu Andrei și Cami alergând prin curte, știu că, dincolo de trădări și durere, iubirea adevărată nu se stinge niciodată.