Cina care i-a schimbat viața pentru totdeauna

Gabriel a rămas nemișcat, cu privirea ațintită asupra fetei. În jurul lui, zumzetul restaurantului s-a stins ca un ecou îndepărtat. Simțea cum i se strânge pieptul, iar aerul devenea tot mai greu de respirat.

„Cum a zis că o cheamă pe mama dumneavoastră?” a reușit să întrebe, cu o voce aproape șoptită.

„Alina… Alina Ionescu”, i-a răspuns fata, zâmbind stingheră. „Dar nu cred că o cunoașteți. A murit acum 23 de ani, într-un accident de mașină.”

Paharul din mâna lui Gabriel a tremurat. Vinul roșu s-a prelins pe marginea mesei, dar el nu l-a observat. Doar inima îi bătea nebunește.

— Alina… Ionescu… a repetat el, aproape nevenindu-i să creadă.

Fata a dat din cap. „Da. Eu sunt Ana, fiica ei.”

Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Gabriel a simțit cum totul se prăbușește în jurul lui — anii de tăcere, cariera, faima, vinurile sale premiate. Toate păleau în fața acelui nume.

S-a ridicat brusc de la masă. „Ana… trebuie să-mi spui tot ce știi despre mama ta.”

Tânăra s-a așezat și ea, ușor intimidată, dar în ochii ei se citea aceeași curiozitate. „Nu știu prea multe. Tata a murit când eram mică. Mama… spunea mereu că iubirea vieții ei a fost un bărbat care a dispărut fără urmă. Avea o cutie cu scrisori, dar niciodată nu mi le-a arătat.”

Gabriel a simțit cum un fior îi străbate spatele. Alina îi trimisese scrisori? Le-o fi primit vreodată?

„Unde… unde sunt acele scrisori?”

„Acasă. Le-am păstrat. De fapt, am venit la Brașov ca să vând casa mamei. E pustie de ani de zile.”

În seara aceea, Gabriel n-a mai mâncat nimic. A cerut nota, dar chelnerița l-a oprit.

„Lăsați, domnule, o consider cinstea mea pentru azi. Mi-ați dat un motiv să-mi amintesc de mama.”

El a zâmbit trist. „Nu, Ana. Tu mi-ai dat un motiv să trăiesc din nou.”

---

A doua zi, s-a dus cu ea la casa veche, aflată la marginea orașului. Poarta scârțâia, iar mirosul de lemn vechi și mucegai plutea în aer.

Ana a deschis o ladă de lemn și a scos o cutie mică, legată cu o panglică albastră. „Astea sunt.”

Mâinile lui Gabriel tremurau când a desfăcut nodul. Înăuntru erau zeci de scrisori îngălbenite, toate adresate lui.

„Dragul meu Gabi…” — citea prima.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. „Nu pot să cred… ea a scris în fiecare lună… și eu n-am știut…”

„Poștașul spunea că nu aveți adresă stabilă. Mama nu a renunțat niciodată să scrie. Până în ziua când a murit.”

Gabriel a rămas tăcut minute în șir. Apoi, cu vocea frântă, a spus: „Ana… eu sunt bărbatul acela. Eu am fost logodnicul mamei tale.”

Ana și-a dus mâna la gură. „Dumnezeule… atunci…”

„Atunci… tu ești fiica mea.”

Cuvintele i-au căzut grele, dar adevărate. Fata a rămas împietrită, apoi lacrimile i-au curs fără oprire. Gabriel a întins mâinile și a tras-o la piept. Au plâns amândoi, lung, ca și cum ar fi eliberat toate anii de durere.

---

După câteva zile, Gabriel a organizat o slujbă mică în memoria Alinei, la biserica din satul natal. În fața mormântului, a așezat o sticlă de vin vechi, etichetată cu numele ei.

„E pentru tine, iubirea mea. N-am știut că ai lăsat în urmă un miracol.”

Ana i-a luat mâna. „Și eu n-am știut că am un tată care a iubit-o cu adevărat.”

De atunci, cei doi au rămas împreună. Gabriel a trecut afacerea pe numele Anei și au început un nou drum, plin de regăsire și iertare.

Iar pe masa din biroul lui, inelul acela vechi strălucea din nou — nu ca o amintire a durerii, ci ca dovadă că destinul, oricât de crud, știe să aducă sufletele rătăcite din nou împreună.