Nora mea mi-o încredințase pe nepoțica mea de cinci ani să doarmă la mine.

Am simțit cum inima mi-a sărit o bătaie. Nu era prima dată când Ioana părea tulburată, dar niciodată nu o văzusem atât de speriată. M-am aplecat spre Lili și i-am mângâiat părul moale, simțind cum tremură.

— Ce-ai văzut, draga mea? — am întrebat, încercând să nu las teama să mi se audă în glas.

Lili și-a strâns ursulețul mai tare la piept. O lacrimă i s-a rostogolit pe obrazul micuț, iar vocea i s-a frânt:

— Era cineva în casă, bunico… dar mama a zis că nu trebuie să spun nimănui.

M-am înfiorat. Afară bătea vântul, iar o ramură lovea ușor geamul. Sunetul acela, repetitiv, parcă amplifica tăcerea grea dintre noi.

— Ce fel de cineva? — am întrebat cu o voce mai joasă, de parcă și pereții ar fi putut asculta.

— Un bărbat… mare… dar nu-l cunosc. Mama plângea. — Ochii ei mari se umpluseră de lacrimi, iar mâinile îi tremurau.

M-am ridicat încet și am închis perdelele. Un nod mi s-a pus în gât. Mi-am luat telefonul și am încercat să o sun pe Ioana, dar telefonul ei era închis.

Orele au trecut greu. Lili a adormit lângă mine, dar se zvârcolea și murmura în somn. Pe la miezul nopții, am auzit un zgomot afară, ca un motor oprit prea aproape de poartă. Am tras încet perdeaua și am văzut faruri stinse.

Am stat cu respirația tăiată. După câteva secunde, mașina a pornit din nou și a dispărut. Dar somnul nu m-a mai prins. Am rămas lângă fetiță, ascultându-i respirația.

Dimineața, Lili s-a trezit și a cerut un pahar cu lapte. Părea mai liniștită, dar tot privea spre ușă din când în când.

Pe la ora opt, Ioana a apărut la poartă. Părea epuizată, cu cearcăne adânci și privirea pierdută. Când a intrat, am văzut că mâinile îi tremurau.

— Ioana, ce se întâmplă? — am întrebat-o direct.

Ea a încercat să zâmbească, dar zâmbetul s-a risipit imediat. A început să plângă.

— Mamă, am vrut să vă protejez… — și-a dus mâinile la față. — Nu mai știam ce să fac. El… nu mă mai lasă în pace.

Am simțit cum îmi tremură picioarele.

— Cine, Ioana?

— Tatăl ei… s-a întors. — Cuvintele i-au ieșit printre sughițuri. — Am crezut că scăpasem…

Mi-am dus mâna la gură, șocată. Omul acela, care o părăsise cu ani în urmă, violent și fără inimă, se întorsese.

Am luat-o de mână.

— N-o să te mai atingă niciodată. — vocea mi-a ieșit hotărâtă, deși inima îmi bătea nebunește.

Am mers direct la poliție. Ioana tremura tot drumul, dar Lili stătea în spate, privind pe geam cu ochii mari, fără să înțeleagă totul.

Acolo, după ce am spus tot, un ofițer ne-a privit serios și a dat din cap.

— Stați liniștite. De data asta, nu va mai putea face nimic.

Seara, când ne-am întors acasă, Ioana a stat mult în tăcere, privind-o pe Lili cum colorează. Apoi mi-a spus:

— M-am simțit mereu slabă, dar azi am simțit că am puterea să pun capăt.

Am zâmbit.

— Nu ești slabă, dragă mea. Ești mamă. Și o mamă care își apără copilul e mai puternică decât orice frică.

Lili a venit și s-a cuibărit în brațele noastre. În sfârșit, în casă era liniște. O liniște caldă, care mi-a spus că, în ciuda tuturor furtunilor, familia noastră avea să fie bine.