A stat trei zile în fața secției ATI

…și nimeni nu a știut ce să facă mai departe.

Prima noapte a trecut cu tensiune. A doua, cu suspiciune. A treia, cu teamă nespusă.

Câinele nu s-a mișcat nici măcar un pas.

Nu a cerut mâncare. Nu a cerut apă. Nu s-a culcat. Doar stătea. Ridica capul de fiecare dată când ușile de la ATI se deschideau. Îl cobora când se închideau la loc.

Personalul a început să-l salute.

„Bună dimineața, șefu’”, i-a spus o infirmieră, mai în glumă, mai în serios.

Câinele a clipit o singură dată.

În a doua zi, Mariana a cerut dosarul lui Dan Popescu. L-a citit în pauza de cafea, cu paharul rece în mână și un nod în stomac.

Fără familie apropiată. Fără număr de contact. Fără vizitatori.

Internat în stare gravă după ce fusese găsit prăbușit lângă un bloc vechi, dintr-un cartier muncitoresc. Stop cardiac. Resuscitat la limită.

„Și câinele?”, a întrebat un medic rezident.

Mariana a ridicat din umeri. „Probabil îl hrănea. Sau îl salvase cândva.”

Dar în ziua a treia, ceva s-a schimbat.

Monitorul lui Dan a început să dea alarme fără motiv clar. Valorile oscilau. Medicii ajustau tratamentul, dar corpul părea să lupte cu ceva nevăzut.

Exact atunci, câinele s-a ridicat pentru prima dată.

Nu a lătrat. Nu a mârâit.

S-a apropiat de ușă și a lovit ușor cu laba.

O dată.

Apoi din nou.

Mariana era pe hol. A simțit cum i se strânge pieptul. A deschis ușa, împotriva protocolului.

În clipa aceea, Dan a deschis ochii.

Nu complet. Nu lucid. Dar suficient.

Monitorul s-a stabilizat.

„Incredibil…”, a șoptit medicul.

Câinele s-a așezat din nou. Misiunea fusese îndeplinită.

Mai târziu, când Dan și-a revenit, a povestit tot.

Câinele îl chema Rex. Îl găsise acum cinci ani, legat cu sârmă, bătut, lăsat să moară. L-a dus acasă. I-a dat resturi. Apoi mâncare. Apoi un nume.

„Când am făcut infarctul”, a spus Dan, cu voce slabă, „Rex m-a ținut treaz. M-a lins pe față. A lătrat până a venit cineva. Și când m-au luat… știam că nu o să plece.”

Mariana a ieșit pe hol.

Rex dormea pentru prima dată. Capul pe labe. Liniștit.

După externare, Dan a plecat cu el.

Fără zgomot. Fără aplauze.

Doar doi supraviețuitori, mergând acasă, într-o Românie care nu observă mereu eroii… dar care, din când în când, îi lasă să-și facă datoria.