Profesoară își găsește elevul genial DORMIND într-o PARCARE

Am rămas câteva secunde fără grai, incapabilă să procesez imaginea din fața mea. Andrei, elevul care visa la stele, dormea pe asfaltul rece, învelit doar cu o geacă subțire. Lângă el, o pungă de plastic cu câteva haine și o carte de fizică murdară de noroi.

— Andrei, ce s-a întâmplat? De ce ești aici? am reușit să întreb, cu vocea tremurândă.
El a coborât privirea. Îi curgeau lacrimi pe obraji, dar încerca să le ascundă.

— Tata… a plecat. Mama… e bolnavă. N-am mai avut unde să stăm. Am dormit pe la prieteni, dar n-am vrut să mai deranjez pe nimeni. O să fie bine, doamnă, doar până termin școala…

Cuvintele lui m-au lovit în piept ca o palmă. Cum putea un copil de 17 ani, care strălucea la ore, să trăiască așa, în frig și foame, fără ca nimeni să știe?

L-am dus acasă la mine, fără să mai stau pe gânduri. A încercat să protesteze, dar nu i-am dat voie.
— Ai nevoie de un pat cald, nu de explicații, i-am spus.

În acea noapte, în timp ce îl auzeam respirând liniștit în camera de oaspeți, am plâns în tăcere. Mi-am dat seama cât de goi suntem, de fapt, când trăim doar pentru noi. Ani de zile am pus materia înaintea inimii, notele înaintea oamenilor. Iar acum, un copil pierdut mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat bunătatea.

Zilele următoare am aflat mai multe. Mama lui era internată într-un spital din alt oraș, cu o boală grea, iar tatăl îl abandonase după ce pierduse casa la jocuri de noroc. Andrei muncea pe unde putea, spăla mașini în weekend ca să-și cumpere mâncare și caiete. Tot ce voia era să termine liceul și să ajungă la facultatea de fizică, visul lui de-o viață.

L-am sprijinit cum am putut. I-am cumpărat haine, am vorbit cu directoarea, am găsit o fundație care l-a ajutat cu burse. Dar, mai mult decât orice, am început să petrecem seri întregi povestind. Despre viață. Despre oameni. Despre stele.

Într-o seară, mi-a spus:
— Doamnă Popescu, știți ce mi-a spus mama mereu? Că nu contează câți bani ai, ci câți oameni îți vor duce dorul când n-o să mai fii.
M-am uitat la el și am știut că vorbește cu o înțelepciune pe care puțini adulți o au.

A trecut un an. Andrei a terminat liceul primul din clasă. La banchet, colegii l-au aplaudat în picioare. Când a urcat pe scenă, a spus ceva ce n-am să uit niciodată:
— Dacă azi sunt aici, e pentru că cineva a văzut în mine mai mult decât un elev. A văzut un om.

Am izbucnit în lacrimi. Nu de tristețe, ci de recunoștință. Pentru că Dumnezeu mi-a trimis în cale acel copil exact când aveam nevoie de un motiv să cred din nou în oameni.

Astăzi, Andrei e student la București. Vine uneori în vizită, aduce flori și povestește cu pasiune despre experimentele lui. Îmi spune „mama a doua” și nu trece Crăciun fără să mâncăm împreună sarmale și cozonac, râzând până târziu.

Când mă gândesc la prima seară în care l-am văzut dormind în parcare, mi se strânge inima. Dar apoi îmi amintesc zâmbetul lui de acum, curat și senin, și știu că toate s-au întâmplat cu un rost.

Unii oameni intră în viața ta pentru o lecție. Alții, pentru o binecuvântare. Andrei a fost amândouă.

Și de fiecare dată când privesc cerul noaptea, nu mai văd doar stele. Văd speranță.
Pentru că undeva, un copil care dormea pe asfalt a învățat să zboare.