Fiul s-a întors dincolo de moarte… doar pentru a șopti numele UCIGAȘULUI său

Dar vocea din întuneric nu se clătină.

— Nu, mamă. Eu am văzut cu ochii mei. Și am plătit cu viața pentru asta.

Femeia simți că i se prăbușește cerul în cap. Cum putea fi adevărat? Cum putea acel om, care dădea pomeni la fiecare sărbătoare, să fie de fapt un ucigaș?

Își aminti de serile de iarnă, când tot satul mergea cu colindul și era primit cu mere, nuci și cozonac din casa lui. Își aminti cum preotul îl lăuda de la amvon, cum oamenii îi pupau mâna de recunoștință.

Și totuși, fiul ei îi rostea numele.

Lacrimi fierbinți îi ardeau obrajii. Între rugăciunile pe care le învățase de la mama ei și realitatea crudă care se desfășura acum, simțea că nu mai există punte.

— Ce vrei să fac? — întrebă ea, cu o voce abia auzită.

— Să spui adevărul. Să nu lași alte mame să plângă cum plângi tu.

Cuvintele băiatului răsunau ca dangătul unui clopot la miez de noapte. Îi pătrundeau până în oase. Dar cum să lupte o femeie singură împotriva unui om cu bani, cu influență, cu prieteni în poliție și la primărie?

În acea clipă, focul din sobă trosni, iar flăcările se înălțară ca și cum ar fi binecuvântat decizia pe care urma să o ia. Își șterse lacrimile, își ridică fruntea și șopti:

— Îți jur, fiule, că nu voi lăsa ca moartea ta să fie în zadar.

A doua zi, femeia s-a dus la biserică. Nu pentru a se spovedi, ci pentru a privi în ochi pe cel despre care fiul ei vorbise. Era acolo, în primul rând, cu haina lui elegantă, cu inelul greu pe deget și cu privirea de om drept.

Când privirile li s-au întâlnit, ea a simțit un fior rece. El a zâmbit politicos, dar în spatele acelui zâmbet se ascundea întunericul.

La ieșirea din biserică, femeia nu și-a mușcat limba. A strigat în fața tuturor:

— Ucigașule!

Oamenii au încremenit. Unii au râs stânjeniți, crezând că bătrâna și-a pierdut mințile. Alții au șoptit între ei, adunând zvonuri ca albinele în jurul unei flori. Dar cel vizat s-a albit la față pentru o clipă, apoi și-a recăpătat masca.

— Biata femeie, durerea i-a întunecat mintea… — spuse el cu glas blajin.

Dar în ochii ei se aprinsese o flacără. Nu mai era doar o mamă îndurerată, era o femeie hotărâtă să facă dreptate.

A început să caute martori, să vorbească în șoaptă cu bătrânii care primiseră medicamentele lui. Mulți se temeau. Alții negau. Dar încet, încet, adevărul începea să iasă la iveală.

Într-o seară, o bătrână i-a prins mâna și i-a spus:

— Știu ce face. Știu că dădea altceva decât scria pe rețetă. Am simțit cum mă stingeam încet. Doar rugăciunile m-au ținut în viață.

Mărturia aceasta a fost scânteia. Femeia a strâns curajul satului, a adunat glasurile celor care trăiseră aceeași grozăvie și a mers din nou la poliție.

De data aceasta, nu mai era singură. Și când porțile s-au deschis, iar ancheta a fost redeschisă, toți ochii din oraș s-au întors către „binefăcătorul” lor.

Masca i s-a prăbușit. În spatele costumului scump și al donațiilor la biserică se ascundea un monstru.

Femeia își ridică privirea spre cer și șopti printre lacrimi:

— Fiule, odihnește-te acum. Ți-am ținut promisiunea.

Și pentru prima oară după un an de chin, zâmbetul i se întoarse pe chip.

Pentru că adevărul, oricât de greu, învinge întotdeauna.