Și ce v-ați imaginat, că o să vă plătim noi aniversarea? Din ce motiv, mai exact?

Ziua aniversării a sosit. Sala era decorată somptuos, muzica live răsuna, iar invitații soseau, unul câte unul, îmbrăcați elegant. Lidia Serghievna strălucea într-o rochie albastră cu broderie fină și zâmbea larg tuturor.

Dar Marina stătea într-un colț, cu mâinile încrucișate, vizibil nemulțumită. Când chelnerul i-a întins nota de plată lui Andrei, ea a fost mai rapidă. A smuls-o și a împins-o, calm, spre soacră:

— V-ați gândit cumva că noi vom plăti? Din ce motiv? — vocea ei era rece, dar controlată. — Ați organizat totul singură. Atunci plătiți tot singură.

Toată sala a încremenit. O tăcere ciudată s-a așternut, iar privirile s-au îndreptat spre masă.

Lidia Serghievna s-a înroșit, apoi a început să râdă — un râs amar, dar și ușurat.

— Ce bine că m-am pregătit pentru asta… — a spus ea. — A fost testul meu final.

A scos din geantă o hârtie: un ordin de plată. Plătise totul cu o lună în urmă.

— Știam că o să reacționezi așa, Marina. Și e în regulă. Dar de azi înainte, niciun leu de la mine. Nici moștenire, nici sprijin, nici măcar o ciorbă la pachet.

Apoi s-a ridicat în picioare și a vorbit tare, să audă toți invitații:

— Mulțumesc că ați venit. Azi nu serbăm doar vârsta mea, ci și libertatea mea. De azi sunt o femeie nouă. Nu mai sunt bunica pe care o țineți în buzunar pentru bani. Sunt Lidia. Și încă trăiesc.

Toți au aplaudat. Iar în ochii ei… strălucea ceva ce nu mai fusese acolo de ani de zile: demnitate.

Iar Marina? A plecat de acolo în tăcere. Și a înțeles într-un final că banii pot aduce un banchet, dar nu pot cumpăra respectul.