O mamă singură, tristă, stătea singură la o nuntă

Amelia a simțit cum i se taie respirația. Muzica părea să dispară, iar tot ce rămăsese era căldura mâinii lui Luca și privirea lui pătrunzătoare. Nu știa dacă să fie speriată sau recunoscătoare.

Pe margine, invitații priveau uimiți. Cei care o luaseră în râs mai devreme stăteau acum tăcuți, incapabili să creadă că bărbatul despre care se spunea că ar putea cumpăra jumătate din oraș dansa cu „săraca verișoară singură”.

— De ce faci asta? — a întrebat ea în șoaptă, fără să-și ridice privirea.
— Pentru că știu cum e să fii privit de sus — i-a răspuns el simplu.

Cuvintele i-au rămas în minte. Luca o conducea pe ring cu o eleganță neașteptată, iar în jurul lor lumea părea să se retragă. Pentru prima dată, Amelia s-a simțit în siguranță, ca și cum cineva ar fi pus o barieră între ea și toate vorbele care o răniseră ani la rând.

Când melodia s-a terminat, el i-a făcut un semn discret și au ieșit împreună afară, în grădina luminată de felinare. Aerul rece i-a izbit obrajii, dar nu i-a păsat.

— N-ar fi trebuit să faci asta, domnule Roman — a spus ea, rușinată. — Acum toți vor vorbi și mai mult.
— Lasă-i să vorbească, Amelia. Vorbele nu dor decât dacă le dai voie — a răspuns el calm, privind spre lacul mic din curte.

A urmat o tăcere lungă, doar foșnetul frunzelor se auzea. Apoi el a adăugat:
— Spune-mi ceva, dacă nu e prea mult. De ce te-au privit așa?

Amelia a oftat și și-a coborât privirea.
— Pentru că am crescut fără prea multe. Pentru că am avut un copil cu un bărbat care a plecat. Și pentru că în satul ăsta lumea nu iartă niciodată o femeie singură.

Luca a încuviințat ușor, fără să întrebe mai mult. Se uita la ea cu un fel de tristețe amestecată cu admirație.

— Eu am pierdut totul într-o noapte — a spus el, aproape ca pentru sine. — De-atunci am învățat că uneori viața te aruncă în întuneric ca să vezi cine ești cu adevărat.

Cuvintele lui o atingeau mai adânc decât ar fi vrut să recunoască.

— Nu știu cine ești cu adevărat, Luca — a spus ea încet. — Dar îți mulțumesc. Azi ai făcut ceva ce n-a mai făcut nimeni pentru mine: m-ai făcut să simt că merit să fiu văzută.

El a zâmbit pentru prima dată. O zâmbet scurt, dar sincer.
— Nu trebuie să mă cunoști. Doar să ții minte: lumea nu te definește. Tu o faci.

După câteva momente, Luca i-a întins o carte de vizită.
— Dacă ai vreodată nevoie de ajutor, sună-mă. Nu glumesc.

Ea a luat cartonașul ezitant, neștiind dacă să creadă sau nu. Pe el era scris doar un număr și inițialele L.R.

La câteva zile după nuntă, viața Ameliei părea să-și fi reluat cursul. Munca, grija pentru Daniel, aceleași priviri ale vecinilor. Dar ceva în ea se schimbase. Într-o seară, când s-a întors acasă, a găsit în cutia poștală un plic alb. Fără expeditor.

L-a deschis tremurând. Înăuntru erau câteva bancnote de 100 de lei și un bilet: „Pentru un nou început. Nu întreba de unde. Doar zâmbește.”

A știut imediat de la cine venea.

În loc să plângă, Amelia a zâmbit larg. Și-a strâns fiul în brațe și, pentru prima dată după mult timp, a simțit că viața îi dă o nouă șansă.

Nu mai conta ce spunea lumea. De data asta, urma să scrie ea povestea.