O bătrână misterioasă intră în cel mai scump restaurant din oraș

Tocmai când ospătarii se pregăteau să aducă deserturile la mesele vecine, ușa grea a restaurantului se deschise din nou. În prag apăru un bărbat înalt, cu părul grizonat și costum perfect croit. Privirea lui era rece, calculată, obișnuită să impună respect. Era Andrei Câmpeanu, proprietarul „Maison du Jardin” — un om despre care se spunea că putea cumpăra jumătate de oraș, dar care rareori zâmbea.

Chelnerii se înclinau discret în fața lui, iar clienții își coborau privirile. Nimeni nu îndrăznea să-i vorbească. Însă în clipa în care ochii lui se opriră asupra mesei din colț, pașii i se opriră brusc.

Pentru o clipă, totul în jur păru să amuțească. Pianul continua să cânte, dar el nu mai auzea nimic.

Femeia de la masă — cea despre care toți șușoteau — ridică ușor privirea. În ochii ei senini se citea o pace adâncă, aceea a cuiva care a trăit și a iertat.

— Bună seara, Andrei, — spuse ea simplu, cu voce blândă. — Ai întârziat puțin.

Andrei simți cum i se strânge pieptul. Răsuflarea i se frânse, iar picioarele îi tremurau.
— Nu… nu se poate… — murmură el, făcând un pas înainte. — Mama mea a murit acum patruzeci de ani…

Eliza zâmbi.
— Așa ai crezut, dragul meu. Dar uneori, viața nu ne lasă să ne spunem adio.

O tăcere grea coborî peste restaurant. Toți priveau scena, fără să înțeleagă pe deplin ce se petrecea, dar simțind că asistau la ceva rar.

Andrei se apropie încet, iar când ajunse în dreptul mesei, ochii i se umplură de lacrimi. Femeia care stătea în fața lui nu era o amintire, ci realitatea însăși. Întinse mâna tremurândă și îi atinse degetele. Erau reci, dar vii.

— Am crezut că te-am pierdut, — șopti el.

— M-ai pierdut pentru o vreme, — răspunse ea. — Dar dragostea nu dispare niciodată. Doar se ascunde până când inimile sunt pregătite s-o vadă din nou.

El se așeză încet. Pentru prima oară în ani, omul care deținea totul părea mic. O lacrimă i se rostogoli pe obrazul aspru.

Eliza îl privi cu blândețe.
— Știi, am venit aici pentru că am vrut să văd ce ai făcut din visul nostru. Ți-am spus cândva că bucătăria e locul unde oamenii se împacă, nu?

Andrei încuviință, copleșit.
— Țin minte… era vorba ta preferată.

Ea zâmbi ușor.
— Ai reușit, fiule. Ai făcut un loc unde oamenii vin să uite de griji, chiar dacă doar pentru o cină. Asta înseamnă mai mult decât toate milioanele din lume.

În jurul lor, lumea părea suspendată. Ospătarii se opreau din mișcări, iar clienții priveau emoționați, mulți fără să-și dea seama că plângeau.

Eliza luă mâna fiului ei între palmele ei fragile.
— Nu-ți fie rușine de mine, Andrei. Nu contează cum arăt, nici ce am fost. Contează doar că sunt aici. Și că te iubesc.

El o strânse la piept. Timpul se topi între ei, ca și cum toți cei patruzeci de ani dispăruseră.

Mai târziu, când restaurantul se golise, Andrei închise luminile și rămase cu mama lui la masa din colț. Vorbiră ore în șir — despre copilărie, despre pierderi, despre iertare.

Când dimineața se ivi peste oraș, Andrei înțelese că tot ce făcuse — banii, luxul, succesul — nu însemna nimic fără rădăcinile pe care le crezuse pierdute.

Și pentru prima dată în viață, omul cel mai bogat din oraș se simțea cu adevărat acasă.