Un băiat orfan își riscă viața ca să salveze un miliardar

…o atenție cum nu mai avusese demult. Fiecare vorbă a băiatului îi amintea de ceva ce pierduse cândva: bucuria simplă de a trăi.

Într-o zi, Luca a venit cu o floare ofilită în mână.
— „E pentru dumneavoastră, domnule Anton. Am găsit-o pe marginea drumului, dar mi s-a părut că merită o șansă.”

Anton a zâmbit și a așezat floarea pe noptieră. Apoi l-a întrebat, ca din întâmplare:
— „Luca, ai părinți?”
— „Nu, domnule. Mi-au spus că m-au lăsat la poarta orfelinatului când eram mic.”

Bărbatul a rămas tăcut. Își amintea de un trecut dureros — o femeie iubită pierdută la naștere și un copil care dispăruse misterios în aceeași zi. O rană pe care nici timpul, nici banii nu o vindecaseră vreodată.

După externare, Anton nu a putut să-l uite pe băiat. A trimis un șofer să-l aducă din nou la el, de data aceasta în vila de la marginea orașului. Luca a rămas cu gura căscată văzând cât de mare era casa, dar s-a purtat firesc, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna.

Într-o seară, în timp ce serveau cina, Anton l-a privit cu atenție.
— „Luca, câți ani ai spus că ai?”
— „Doisprezece.”
— „Și te-au găsit unde?”
— „La poarta orfelinatului Sfântul Mihail, cu o pătură albastră și o brățară pe care scria… ‘L.A.V.’.”

Anton a încremenit. A simțit cum inima îi bate în piept de parcă voia să-i iasă. L.A.V. — exact inițialele numelui fiului său pierdut: Luca Anton Vasilescu.

— „Poți să-mi arăți brățara?” a întrebat el, cu glas tremurat.
— „Sigur, o țin mereu în buzunar. E singurul lucru care e doar al meu.”

Când Anton a văzut-o, lacrimile i-au umplut ochii. A înțeles atunci că destinul nu făcuse o glumă, ci îi oferise o a doua șansă. L-a strâns pe băiat în brațe și a șoptit:
— „Tu ești… tu ești fiul meu.”

Luca a încremenit, neștiind dacă să creadă. Dar privirea omului din fața lui nu lăsa loc de îndoială. Era privirea unui tată care își regăsise copilul.

Zilele următoare au fost ca un vis. Anton a început procedurile pentru adopție, dar nu i-a spus nimănui că băiatul era de fapt fiul său biologic. A vrut ca totul să fie făcut corect, legal, fără zgomot.

Orfelinatul întreg a sărbătorit vestea. Doamna Tereza plângea de bucurie când a văzut semnătura lui Anton pe acte.
— „Ți-am spus eu, băiete… Dumnezeu nu uită pe nimeni.”

Anii au trecut. Luca a crescut, a mers la școală, apoi la facultate. Tatăl lui nu-l răsfăța, dar nici nu-l lăsa să ducă lipsă de nimic. Îl învăța să fie drept, să muncească și să nu uite niciodată de unde a plecat.

Când a împlinit douăzeci de ani, Luca a deschis o fundație pentru copiii abandonați, numită „Floarea de pe marginea drumului” — în amintirea acelei zile ploioase care îi schimbase destinul.

La inaugurare, a urcat pe scenă alături de tatăl său. Publicul a aplaudat, iar Anton, cu vocea tremurândă, a spus:
— „Acesta este fiul meu, cel mai mare dar pe care viața mi l-a adus înapoi.”

Luca a zâmbit și a adăugat:
— „Uneori, Dumnezeu trimite miracole acolo unde oamenii nu mai cred în ele.”

Și toți cei care ascultau au știut că, dincolo de averi și de noroc, adevărata bogăție era iubirea regăsită între un tată și fiul său.