Și-a lăsat soția și fiica fără nimic

Nastasia s-a așezat pe marginea patului gol și a privit în jur. Casa părea altfel acum, goală, dar liniștită. Fără urlete, fără reproșuri, fără miros de băutură sau pași grei care o făceau mereu să tresară. Pentru prima dată după mulți ani, simțea că aerul e curat și că poate respira în voie.

A doua zi dimineață, și-a făcut o cafea și a privit pe fereastră. În curte, Dănuț se juca cu o minge uzată, râzând. Râsul lui curat era cea mai frumoasă muzică din lume. Nu mai aveau mobilă, dar aveau pace. Iar pentru Nastasia, pacea însemna mai mult decât orice covor, pat sau fotoliu.

După vreo două zile, vecina Marioara a venit cu o cană de zahăr și, cum se știe, cu multă curiozitate.
– Fato, am văzut că a plecat… A luat tot, nu?
Nastasia a zâmbit și i-a răspuns calm:
– Da, tot. Dar știi ceva? A luat și ce nu trebuia.

Marioara a ridicat din sprâncene, dar n-a insistat. Oricum, zvonurile aveau să circule singure. În satul mic, totul se află repede.

Între timp, el, Sorin, ajunsese la apartamentul unde se mutase. A început să-și aranjeze mândru „prada”. A întins covorul, a pus pernele, s-a lăfăit pe canapea și a băut o bere rece. „Așa-i trebuie, să știe cine a fost stăpânul în casă!”, își spunea râzând.

Dar când s-a așezat mai comod, ceva l-a înțepat în spate. A scos perna, a pipăit-o și a simțit o bucată tare înăuntru. A băgat mâna în husă și de acolo a scos o plicuță groasă. S-a uitat în jur instinctiv, apoi a rupt-o.

Înăuntru – nimic. Doar o bucată de hârtie pe care scria cu litere mari:
„Ți se potrivește canapeaua.”

A simțit cum îi fierbe sângele. A smuls toate pernele, a desfăcut fermoarele, a rupt tot ce prindea. Nici urmă de bani. Pe măsură ce rupea, în cameră se ridica un nor de puf și rușine. Înjura printre dinți, dar vocea i se pierdea în golul apartamentului pustiu.

Nastasia, între timp, se dusese la bancă. Cu câteva luni în urmă, când descoperise că el ascundea bani „pentru zile negre”, îi mutase într-un cont doar pe numele ei. Nu pentru răzbunare, ci pentru siguranță. A știut dintotdeauna că ziua despărțirii va veni.

Pe drum spre casă, s-a oprit la chioșc și i-a cumpărat lui Dănuț o înghețată.
– Mamă, o să ne cumpărăm și noi mobilă nouă?
– Da, puiule, dar nu azi. Azi cumpărăm fericire.

A râs, iar băiatul s-a uitat mirat la ea, dar i-a zâmbit.

În săptămânile următoare, viața a început să se așeze. Nastasia și-a găsit un loc de muncă la magazinul din sat, iar oamenii au început s-o respecte. „Uite-o pe femeia care a trecut prin iad și a ieșit zâmbind”, spuneau bătrânele la poartă.

Într-o seară, Sorin a venit din nou. Cu ochii roșii, cu hainele mototolite, a bătut la ușă.
– Nasta… putem vorbi?
Ea s-a uitat prin geam, dar n-a deschis.
– Ce vrei?
– Mi-e greu… N-am nimic. Am pierdut totul.
– Nu, Sorine, n-ai pierdut totul. Ți-ai luat totul singur.

A închis ușa încet, fără ură. Doar cu liniște.

În acea noapte, Nastasia a adormit ținându-și fiul în brațe. N-a mai visat lacrimi, ci lumină.

Câteva luni mai târziu, și-au cumpărat o mobilă nouă, colorată, făcută din lemn masiv de la un tâmplar din sat. Canapeaua, însă, a fost aleasă cu grijă – simplă, dar solidă. Pe peretele de deasupra, Nastasia a agățat o ramă mică cu un bilețel înrămat:
„Ți se potrivește canapeaua.”

De fiecare dată când trecea pe lângă el, zâmbea. Nu din răutate, ci din puterea de a-și aminti cât de departe ajunsese.

Într-o lume în care mulți își pierd demnitatea odată cu dragostea, Nastasia a păstrat-o neatinsă. A pierdut lucruri, dar și-a recâștigat sufletul. Iar când oamenii o întrebau cum a reușit, răspundea simplu:
– Uneori, trebuie să dai totul, ca să-ți amintești cât valorezi cu adevărat.