Acum o săptămână a fost ziua mamei mele

Ei bine, anii au trecut repede.

Nepotul meu, Andrei, a crescut mai mult pe lângă mama. Ea îl ducea la grădiniță, ea îl lua de acolo, ea îi făcea pachețel pentru școală. Violeta tot schimba locuri de muncă. Ba lucra la un magazin, ba la o firmă de curățenie, ba la un depozit.

Nu era rea la suflet, dar parcă viața o împingea mereu în toate părțile.

Când am ajuns la mama acasă, masa era deja pusă. O față de masă curată, farfurii scoase din dulapul bun, salată de boeuf, sarmale aburinde și cozonac.

Mama ne-a întâmpinat în prag cu zâmbetul ei cald.

— Hai, intrați, că se răcesc sarmalele!

I-am dat buchetul de trandafiri și plicul. A vrut să refuze banii, dar până la urmă i-a pus în sertarul de la bufet.

— Lasă, mamă, că nu știi niciodată când ai nevoie, i-am spus.

Violeta a zâmbit și ea larg, de parcă halatul ar fi fost ideea ei.

Ne-am așezat la masă. Mama se uita mereu la desenul copiilor, pe care îl lipise pe frigider.

— Ce frumos au desenat… Uite, aici ești tu, aici Rita… și aici sunt nepoții mei…

Ochii i s-au umezit puțin.

La un moment dat, mama s-a ridicat încet și a adus o cutie mică din dulap.

— Am și eu ceva pentru voi, a spus ea.

Ne-am uitat mirați.

— Mamă, e ziua ta, nu trebuie să ne dai nimic.

Dar ea a zâmbit.

— Nu e cadou. E doar… timpul să știți.

A deschis cutia. Înăuntru erau niște plicuri vechi, legate cu o panglică.

Le-a pus pe masă.

— Astea sunt chitanțele și contractele de la pământul bunicului vostru.

Am clipit surprins.

— Ce pământ?

Mama a râs încet.

— Voi credeați că am trăit doar din pensie?

A început să ne povestească.

Cu ani în urmă, după ce a murit tata, ea vânduse o mică bucată de teren și cu banii cumpărase câteva hectare de pământ la marginea satului. Era ieftin atunci. Toată lumea spunea că nu valorează nimic.

Dar mama îl dăduse în arendă.

În fiecare an primea bani sau grâu.

Puțin câte puțin, strânsese economii.

Violeta se uita la ea cu ochii mari.

— Mamă… și noi nu am știut nimic?

Mama a dat din umeri.

— Nu trebuia să știți. Eu am vrut doar să fiți bine.

Apoi a scos din cutie două plicuri noi.

Pe unul scria „Dănuț”.

Pe celălalt „Violeta”.

Mi-am deschis plicul cu mâna ușor tremurândă.

Înăuntru era un act de proprietate și un bilețel.

„Pentru că ai avut grijă de sora ta când nimeni nu o ajuta.”

Am simțit cum mi se strânge gâtul.

M-am uitat la Violeta. Ea plângea deja.

— Mamă… eu nu merit…

Mama s-a ridicat și a îmbrățișat-o.

— Ba da. Pentru că ai crescut un copil bun. Asta e cea mai mare avere.

În plicul ei era actul pentru o bucată de teren și un cont de economii.

Andrei, nepotul meu, urma să înceapă facultatea anul următor.

— Să nu vă certați pentru bani, a spus mama liniștită. Pământul e destul pentru amândoi.

În bucătărie era liniște.

Doar ceasul de pe perete ticăia încet.

După câteva minute, Violeta a șters lacrimile și a râs printre suspine.

— Dănuț… vezi? Până la urmă mama ne-a făcut pe amândoi oameni cu avere.

Mama a ridicat paharul cu compot.

— Nu averea contează. Ci faptul că suntem încă la aceeași masă.

Am ridicat și eu paharul.

În clipa aceea am înțeles ceva simplu.

Toată viața mama nu strânsese bani pentru ea.

Îi strânsese pentru noi.

Iar cea mai mare bogăție nu erau pământurile sau economiile.

Ci faptul că, după atâția ani grei, eram încă o familie.