Anca pregătea masa — urma să cineze cu soțul ei.

Maxim a zâmbit misterios.

— Surpriză.

Mătușa Tamara s-a ridicat de pe scaun și a venit spre Anca, cu ochii strălucind.

— Ancuța, astăzi am umblat prin tot orașul. Și… nu m-am putut abține. Ți-am cumpărat câteva lucruri pentru casă.

Pe masă erau sacoșe cu lenjerie de pat nouă, un set de oale lucioase, borcane cu dulceață de casă și chiar o cutie cu prăjituri din cofetăria preferată a Ancăi.

— Dar… de ce atâtea? — a întrebat ea, uimită.

— Pentru că mi-ați deschis ușa. Și pentru că nu vreau să vin cu mâna goală. Știu că viața la oraș e scumpă.

Leon, entuziasmat, i-a arătat Ancăi o cutie mai mică.

— Mami, uite! Mătușa mi-a luat o placă video nouă. Pot să îmi fac calculatorul mai bun!

Anca a rămas fără cuvinte. Îi venea să protesteze, dar în privirea lui Leon a văzut o bucurie sinceră, cum nu mai văzuse de mult.

— Și tu… de unde ai știut că are nevoie de asta? — l-a întrebat pe Maxim.

— Mi-a spus azi, în drum spre parc.

Tamara a oftat și s-a așezat iar la masă.

— Ancuța, eu am trăit destul și am pierdut multe. Am învățat că nu iei nimic cu tine, doar amintirile și faptele bune. Dacă pot să las ceva în urmă, o fac cu drag.

Seara a continuat cu povești din tinerețea mătușii, despre vremurile când lucra la spital și despre verile petrecute la țară. A vorbit cu umor, dar și cu o doză de nostalgie care i-a atins pe toți.

Anca a început să o privească altfel. Nu ca pe o musafiră neașteptată, ci ca pe o parte vie din istoria familiei. Și-a amintit de vacanțele la bunici, de mesele lungi la care toată lumea vorbea peste toată lumea, de mirosul de fân și pâine caldă.

Când s-au retras la culcare, Maxim i-a șoptit:

— Vezi? Nu a fost chiar așa rău.

Anca a zâmbit.

— Nu. Poate chiar a fost… bine.

A doua zi dimineață, Tamara și-a strâns bagajul. Pleca spre altă rudă. Înainte să iasă pe ușă, i-a îmbrățișat pe toți.

— Să fiți sănătoși. Și să vă iubiți. Restul vine de la sine.

Ușa s-a închis, iar în apartament a rămas un miros de dulceață de vișine și o liniște caldă. Anca s-a uitat spre masa pe care încă mai erau câteva pungi cu daruri și a simțit ceva neașteptat: recunoștință.

Știa că, de acum, dacă soneria va suna pe neașteptate, nu se va mai grăbi să se încrunte. Pentru că uneori, cele mai frumoase povești încep cu o vizită neanunțată.