„E O OTRAVĂ ÎN PAHARUL DUMNEAVOASTRĂ”

Cu un calm care ar fi putut păcăli pe oricine, Javier a întins mâna spre pahar. Liana îl privea atent, încercând să-și ascundă nerăbdarea în spatele unui zâmbet gingaș. Dar în ochii ei era altceva, ceva ce el nu mai văzuse până atunci.

— În sănătatea noastră, iubito, spuse el cu o voce blândă.

Ridică paharul, îl privi în lumina candelabrului și, în loc să-l ducă la gură, îl roti ușor între degete, ca și cum analiza reflexia bulelor. În mintea lui, șoapta ospătăriței se repeta ca un ecou: „E o otravă în paharul dumneavoastră.”

Liana clipea des.
— Ce s-a întâmplat, dragul meu?
— Nimic, doar… mi s-a părut că șampania are un miros ciudat. Ai gustat-o?

Pentru o clipă, fața ei se înțepenise. Apoi, prefăcându-se mirată, spuse:
— Eu? Nu, doar ți-am turnat ție.

Javier zâmbi rece.
— Atunci hai să bem amândoi, zise el calm, și-i umplu și ei paharul.

Mâna Lianei tremura ușor. În jur, orchestra cânta încet un vals. Nimeni nu bănuia că la masa din colț se desfășura un joc al minciunii și al puterii.

— Hai, draga mea, ciocnim pentru viitorul nostru, zise el, ridicând din nou paharul.

Liana ezită. Privirea lui o țintuia. Știa că, dacă refuză, totul s-ar nărui. Cu un zâmbet forțat, ciocni paharul și îl duse la buze. Javier nu-și luă ochii de la ea. Nu bău, doar privi cum ea atinge paharul de buze și se preface că înghite.

Apoi, cu o mișcare bruscă, Javier puse paharul jos.
— Ciudat, ai băut foarte puțin. Ți-e teamă de ceva, Liana?

Ea râse fals, dar vocea i se frânse.
— Nu, bineînțeles că nu.

În clipa următoare, Javier se ridică și făcu un semn discret către un bărbat în costum care stătea la două mese distanță. Era detectivul particular pe care îl angajase cu o lună în urmă, când începuse să bănuiască că logodnica lui ascunde ceva.

În câteva secunde, Liana fu înconjurată de doi oameni în civil. Unul dintre ei ridică paharul și îl sigilă într-o pungă transparentă. În jurul lor se lăsă o tăcere grea.

— Liana, spuse Javier cu o voce rece, aproape șoptită, îți recomand să nu mai joci teatru. Camera de supraveghere de la bar a înregistrat tot.

Fața ei se albi complet.
— Javier… nu e ceea ce crezi…

Dar cuvintele se frânseră în aer. Ospătărița Sofia privea de la distanță, tremurând. Nu putea să creadă ce tocmai se întâmplase. Câteva secunde mai târziu, poliția era deja acolo.

Când totul s-a terminat, Javier s-a apropiat de Sofia.
— Mulțumesc, i-a spus simplu. Ai salvat un om care nu mai credea că poate fi salvat.

Ea zâmbi timid, neștiind ce să răspundă.

În zilele ce au urmat, povestea a ajuns în toate ziarele. Liana a fost acuzată de tentativă de omor și complicitate la fraudă. Iar Javier, în loc să se ascundă, a făcut ceva neașteptat: a cumpărat restaurantul unde aproape își pierduse viața și l-a transformat într-un local pentru tineri fără posibilități, oferindu-le o șansă să înceapă de jos, exact cum o făcuse și Sofia.

Când a revăzut-o, purta uniforma de ospătăriță, dar ochii îi străluceau altfel. Javier i-a zâmbit.
— Oamenii buni apar când te aștepți cel mai puțin, a spus el. — Și uneori, o simplă șoaptă poate schimba totul.

În seara aceea, restaurantul s-a umplut de râsete, iar viața a mers mai departe. Dar pentru Javier și Sofia, acel moment rămase dovada că uneori, binele învinge chiar și în cele mai întunecate colțuri ale lumii.