Parfumul pe care l-am aruncat ascundea un secret pe care l-am descoperit prea târziu

I-am cumpărat soțului meu ceasul la care visase dintotdeauna, pentru aniversarea noastră de 10 ani.

El mi-a adus un parfum ieftin, într-o sticluță de plastic.

M-am supărat atât de tare încât l-am aruncat într-un sertar și n-am mai pus niciodată mâna pe el.

A fost ultima noastră aniversare, pentru că trei săptămâni mai târziu el s-a stins din viață pe neașteptate.

Durerea pierderii lui era de nesuportat. Retrăiam mereu seara aceea, dar nu mai eram supărată pe cadou, ci pe mine, pentru că am lăsat dezamăgirea să umbrească dragostea.

Mi-era dor de râsul lui, de vocea lui, chiar și de felul în care mă certa blând să mai beau apă atunci când uitam.

Astăzi făceam curățenie și sticluța de parfum a căzut.

Când a atins podeaua, capacul s-a desprins și din ea a alunecat o bucățică de hârtie împăturită.

Mi-au tremurat mâinile când am ridicat-o.

Înăuntru era un bilet scris de mână, pe care scria:

„Știu că parfumul ăsta e doar ceva trecător, dar luna viitoare o să te surprind cu lănțișorul acela la care visezi. Mulțumesc că ai crezut în mine, chiar dacă nu-ți spun asta destul de des. Tu ești darul meu pentru totdeauna.”

Am stat pe podea, ținând sticluța și biletul la piept, în timp ce lacrimile curgeau fără oprire.

Parfumul nu fusese ieftin — el își pusese iubirea într-un ambalaj simplu, strângând bani pentru ceva mai mare.

Dar adevăratul cadou nu era lănțișorul.

Era grija lui, efortul lui, dragostea aceea tăcută pe care n-am știut s-o văd.

Acum țin sticluța pe noptieră — nu ca un memento al pierderii, ci ca o dovadă a iubirii care a fost mereu acolo.

Uneori, valoarea unui cadou nu stă în preț, ci în inima celui care îl oferă.

Și uneori, înțelegem adevărata lui valoare abia când e prea târziu.